Author: ovoicu

Trage de mânecă pe câțiva fotografi ai evenimentelor din Piața Universității rugându-i să-i facă o poză cu pancarta lui cu “Jos capitalismul!”. Se postează bine, în mulțime, să-și sugă credibilitate foto din miile din spatele lui. După seria de blitzuri și clickuri, strânge pancarta și aleargă mai departe, după următorul pâlc de fotografi. Și tot așa. Un comentator de-al blogului a confirmat povestea și a ținut fotografiile pentru el, tocmai ca să nu intre în malaxorul bezmetic(ilor) de pe platformele de stânga sau de dreapta.

Am prins și eu pe patru năuci d-ăștia. Ai mei erau puștani născuți-crescuți cu Carfur și internet, agățați de pancarta “Democrație=Fascism”. Le-am bătut obrazul, le-am explicat cât am putut, apoi i-am violentat verbalo-șantierește dar cu zâmbetul la mine. Miștoul îi scoate din minți p-ăștia, ei iau treaba cu anarhia și antisistemul foarte, foarte în serios. I-am și filmat dar nu îi pun pe youtube deși cu prostia lor agresivă (plus actualitatea subiectului) ar avea șanse de viral. Nu-i pun fiindcă erau teribiliști de liceu și poate mai au vreo șansă în viață. Era o vârstă când și eu luam thrash/death metalul sau fotbalul prea în serios.

Dar nu puii de bolșevici “Jos capitalismul” erau extremiștii cei mai numeroși. Nu, legionarii erau vizibil mai mulți și asta de fiecare dată. Aveau poeziile “Ridică-te Gheorghe, Ioane și alte lighioane” pe pancarte, gașcă numeroasă, crucile cu ei, tot arsenalul lor de orfani ai Căpitanului. Iar pe net, apelul la lupta cea dreaptă și de dreapta e sfânt ca de obicei și nu se sinchisește de mofturile blogărimii sedentare de dreapta: “O astfel de situaţie a mai existat în România postcomunistă doar în vara anului 1990 şi în iulie anul trecut.” (sursa  și tot așa și așa mai departe). Ah, și am uitat de reptilienii daco-traco-romani și ăștia erau câțiva…

Militantului Rogozanu i-a reușit trollingul cu “Jos capitalismul!”, asta a fost prima lui grijă de jurnalist sub acoperire (prima imagine din articol). Iar restul papagalilor din presă au preluat pancarta pe nemestecate. Să avem pardon! li se face o mare nedreptate statistică mereu încrâncenaților din Noua Dreaptă, mult mai numeroși decât frații lor marxiști. Dar poate că ăsta reprezintă ineditul, Noua Stângă…

Ideea e simplă, oameni buni: la un loc, toți ciudățeii anarhici sunt maxim câteva zeci. Eu unul m-am străduit și n-am putut număra mai mult de 20. Zeci! nici măcar nu fac suta de oameni, da? Sărmanii ăștia sunt niște bieți trolli de miting. Nu le dați atenție, nu cadrați imaginea pe ei, nu faceți zoom pe pancartele alea. Sunt irelevante și nu reprezintă zece mii de oameni.  Altfel nu pot decât să vă bănui de rea intenție, nici măcar de neglijență. Iar oricine își începe argumentația de la niște pancarte exotice, e biasat.

Massmedia occidentală cu reputație, Reuters, CNN, BBC nu au preluat niciuna din pancartele alea în imaginile transmise. Fiindcă nu trebuie să știi românește ca să sesizezi că ăștia rămân doar niște exotici irelevanți. Pro sau contra, nu le propagați mesajul de trolli. Nu despre asta e vorba. La un loc, irelevanții bolșevico-legionari atârnători de pancarte anarhiste nu sunt nici măcar juma de procent din zece mii de oameni. Nu vă pierdeți energia offtopic.

Am rugămintea să dați mai departe acest apel anti-trolli fotografilor de Piața Universității.

Sinopsis 1/Dramaturgie: Tânărul conducător are un crez şi vrea puterea ca să respingă duşmanul. Doamna sa îi stă alături, gata să se lege în lanţuri pentru acest ideal. Însă odată încoronat, soţul conducător îşi schimbă părerea şi se înfrăţeşte cu vechiul duşman. De aici ruptura, intriga, drama. Teatrale vremuri.

Referinţe:

Link 1, punctul 8. (şi captură mai jos pentru leneşi). Plus sucirea lui Victor Ponta.

Link 2: declaraţie Daciana Sârbu, video mai jos.

 Sinopsis 2/Porn: El are fantezii cu ea în lanţuri. Nu, categoric NU!

Disclaimer de pamflet. Pentru lucruri serioase, se întâmplă în Piaţa Universităţii (dar şi în alte oraşe!) duminică 1 septembrie ora 5pm un miting împotriva legii care practic va da drumul la un proiect odios. Grozăviile din propunerea de lege le găsiţi în lista de aici.

PS: Postacilor comentatori, bloggeri sau jurnalişti, se ştiu ei de pe ştatele de plată, le urez sănătate, că nu prea ştiu să aibă grijă de ea.

Partidul Mișcarea Populară (PMP) nu a reușit încă să se înregistreze la tribunal; trebuie să facă acest lucru dacă vrea să participe la alegerile europene din mai 2014 – și de vrut, vrea, căci ne povestește membrul fondator Daniel Funeriu că toată agitația cu trecerile dintr-un partid în altul este despre obținerea unui loc eligibil pe listele pentru Parlamentul European. Până să ajungă să existe cu acte în regulă, PMP a reușit performanța de a fi reprezentat la nivel european (europarlamentarul Preda), național (deputatul Tomac) și acum local (vreo 20 de primari), printr-o șmecherească manevră de traseism politic orchestrată de un dubios avocat-politician în județul Argeș. Toate racolările din tabăra PDL către PMP sunt cumva legate de președintele Băsescu.

Europarlamentarul care reprezintă Mișcarea Populară este fostul consilier prezidențial Cristian Preda. Suspendarea lui din PDL a venit la fix pentru a-i permite să se înscrie onorabil în MP. La vremea respectivă, Mișcarea încă mai susținea că nu primește politicieni, după cum ne-a spus chiar domnul Preda pe acest blog. Zilele trecute, exact după vizita de mare succes a președintelui Băsescu în Republica Moldova, a părăsit PDL deputatul Eugen Tomac, cel ce reprezintă basarabenii în Parlamentul României. Tomac este unul dintre cei doi parlamentari PDL ce și-au câștigat colegiul, o victorie datorată tocmai popularității mari peste Prut.

În acest week-end, în timp ce făcea glumițe cum că s-ar fi dus pe la niște târguri populare în comune argeșene „ca să bea o bere”, președintele Băsescu a negociat în stilul caracteristic transferul unui pachet de primari pedeliști către Mișcarea sa dragă. Vrea douăzeci de primari argeșeni (21, zice A3, 22, noteză Realitatea, 24, plusează ziare.com) au fost excluși din PDL de către Comitetul Director al organizației locale. E o șmecherie la mijloc: dacă și-ar fi dat demisia, și-ar fi pierdut și funcțiile de primari, conform legii. Dacă sunt excluși, pot să rămână primari și să se înscrie în alt partid. Schema a fost pusă la punct de șeful filialei argeșene a partidului, fostul senator Mircea Andrei, care apoi și-a dat și el demisia, urmând să treacă în tabăra prezidențială. Toate aceste excluderi și demisii trebuie transmise conducerii centrale în cinci zile pentru a deveni oficiale; vom vedea cum reacționează Blaga și ai lui.

Acest Mircea Andrei este fost procuror convertit în avocat, cu o avere impresionantă, făcută și din multele contracte cu instituții publice. În politică a trecut prin APR și PNL înainte de a poposi în PDL (informații detaliate pe româniacurată.ro). Ziaristul Cătălin Prisăcariu ne spune și că senatorul-avocat Andrei i-a reprezentat, printre alții, pe Vântu și Luca, inclusiv în afaceri legate de Realitatea Media, postură din care a cenzurat articole despre el din Academia Cațavencu. La ultimele alegeri interne din PDL a semnat lista lui Blaga, ceea ce nu îl împiedică să trădeze senin acum. Pe scurt, este exact tipul de politician blamat de Manifestul Mișcării Populare:

Ne-am săturat să vedem cercetați sau condamnați penal, agramați, corupți, incompetenți, măscărici și mincinoși câștigând alegerile generale sau locale! Vrem să fim reprezentați de oameni competenți, cinstiți, valoroși!

În cazul lui Cristian Preda, PDL este cel care a renunțat la europarlamentar. La Eugen Tomac deja vorbim de traseism pur, deputatul a sărit dintr-o barcă în alta fără să clipească; dar măcar e vorba de un politician onorabil. Însă cu Mircea Andrei și gașca lui de primari „excluși” ne aflăm în fața unui exemplu tipic de mizerie politică dâmbovițeană.

Problema e că onorabilitatea unor Preda sau Tomac nu este suficientă pentru a aduce voturi în România lui mai 2014. Viitorul partid are nevoie de bani și activiști, dacă vrea să câștige. Președintele Băsescu nu e obișnuit să piardă, așa încât a luat problema de coarne și aplică metoda lui preferată: scopul scuză mijloacele. Cu Mircea Andrei & Co, Mișcarea Populară merge ireversibil pe drumul soluțiilor imorale. Singura întrebare este dacă membrii Mișcării vor avea tăria de caracter să spună nu manvrelor președintelui, preferând o construcție pe termen lung unui potențial câștig la alegerile de la anul.

Afirmația senatorului Puiu Hașotti că homosexualii sunt oameni bolnavi, preluată apoi și de alți oameni politici din partidul zis „liberal”, este un exemplu tipic de ignoranță agresivă. Credințele intime ale lui Hașotti contrazic flagrant realitatea. Se întâmplă pentru că senatorul nu are nici informațiile necesare, nici abilitatea de a găsi aceste informații. În schimb, are un număr de idei luate de-a gata pe care este dispus să le apere. Mai mult, ca orice ignorant, Hașotii se teme de lucrurile pe care nu le înțelege. Nefiind capabil să își accepte propria ignoranță (înțelegerea propriei neștiințe este un apanaj al persoanelor inteligente), reacționează agresiv.

Hașotti nu și-a pus nicio clipă întrebarea de ce în atâtea țări dezvoltate se discută serios despre legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Cu siguranță nu a înțeles nici de ce homosexualitatea a fost dezincriminată penal. Cu un minim efort de documentare înainte de a vorbi, senatorul „liberal” ar fi aflat că ideila sale erau considerate valabile acum jumătate de secol. Atunci homosexualii erau trimiși în spitale de psihiatrie pentru a fi „vindecați” de presupusa lor boală (sau poate că Hașotti s-ar simți mai bine cu jumătate de mileniu în urmă, pe când se mai folosea cu insistență rugul ca soluție a lucrurilor pe care nu le înțelegem, dar de care ne e frică). Între timp, lucrurile au evoluat.

La început, unii dintre medici și unii dintre psihologi au constatat că preferința nu pare a fi o boală, ci un dat. Trăind într-o lume liberă, au cercetat, au discutat cu colegii lor, au analizat critic informațiile pe care le au. Încet, majoritatea specialiștilor au ajuns la aceeași concluzie. S-au  pus de acord în articole și congrese și, în fine, știința a dat verdictul: homosexualitatea nu este o boală. Afirmația a fost consemnată ca atare de Organizația Mondială a Sănătății cu douăzeci de ani în urmă, eliminând homosexualitatea de pe lista bolilor.

Din acest punct a început dezbaterea culturală și politică. Ideile noi se propagă încet în societate, chiar și în epoca Internetului. Trebuie preluate de presă, incluse în programele de educație, repetate de specialiști până sunt înțelese și acceptate. Este mai dificil atunci când trebuie depășită reticența ignoranților agresivi, cei care se tem de schimbare și resping din principiu orice nu înțeleg.

Cu siguranță în întreaga poveste joacă un rol bisericile creștine. Conform dogmei, homosexualitatea este un păcat, deci nu poate fi acceptată. Atunci când dogma și realitatea sunt vădit în contradicție, orice biserică se află într-o situație delicată. Ce să spună, că s-a înșelat Dumnezeu? Asta ar fi blasfemie. Sau că s-au înșelat cei ce au interpretat cuvântul lui Dumnezeu? Asta ar fi un lucru cât se poate de decent de spus, mai ales într-o religie care promovează umilința și combate mândria celor ce cred că pot să ajungă la cunoașterea deplină a binelui și-a răului. Doar că o astfel de afirmație ar șubrezi puterea ierarhilor bisericești, ceea ce nu e acceptabil pentru interpușii divinității. Așa că le rămâne doar agățarea agresivă de ideile vechi, până când nu mai au loc de întors.

A mai fost deci nevoie de două decenii pentru ca adevărul consemnat științific să devină normă socială: homosexualii sunt la fel de normali precum noi toți, ceilalți. Și iată-ne în ziua de azi: acceptarea socială are consecințe juridice cât se poate de raționale. Dacă nu e boală, atunci nu avem niciun motiv să îngrădim drepturile acestor persoane. Căsătoria civilă are în primul rând implicații legale, de la un credi la bancă până la moștenire. Cuplurile de același sex au tot dreptul să acceseze aceste drepturi. Iată că parlamentele tot mai multor state formalizează noile idei. Este vorba desigur de state în care adevărul științific este recunoscut, iar circulația informației este liberă. Nu e o coincidență că sunt cele mai dezvoltate state.

Pământul nu a încetat să se învârtă în jurul Soarelui și după ce, la 1633, Galileo Galilei a fost condamnat la arest la domiciliu de Inchiziție, unde a rămas până la sfârșitul vieții (timp în care a scris cartea ce a avea să îi aducă mai târziu lauda „părintele fizicii moderne”, dar aceasta e altă poveste). Deja la acel moment biserica catolică nu mai ardea pe rug promotorii noilor idei, așa cum se întâmplase cu doar 33 de ani în urmă cu Giordano Bruno. De la Galilei ne-a rămas frumoasa legendă a celebrelor cuvinte: „Și totuși se învârte!” Povestea spune că acesta a fost răspunsul savantului, exasperat de ignoranța și agresivitatea celor ce refuzau să accepte realitatea pe care nu o înțelegeau. A mai fost nevoie de aproape un secol pentru ca argumentele cercetătorilor să fie acceptate și dogma să se plece în fața evidenței.

Împotrivirea unor ignoranți agresivi ca Hașotti nu schimbă realitatea, ci doar amână niște decizii naturale. Din fericire, am depășit de mult arsul pe rug sau arestul la domiciliu. Ignoranța lui Hașotti se manifestă preponderent la televizor. Din păcate, ignoranții au încă putere asupra educației publice și a presei. Și, ce e mai rău, sunt mulți: 42% dintre români credeau sincer, în 2010, că Soarele se învârte în jurul Pământului. Nu e de mirare că ignorantul Hașotti este profesor, doctor și a fost vremelnic Ministrul Culturii. Răbdare, deci. Mai avem de tras cu ignoranța.

O adolescentă de 15 ani care face un gest de frondă nu e nici xenofobă, nici nebună, nici naționalistă, nici extremistă, nici patrioată. E o adolescentă normală, care încearcă să iasă în evidență. Adulții care încarcă gestul ei cu propriile prejudecăți, de un sens sau altul, răspund la epitetele enumerate.

Sabina a venit la școală, de ziua maghiarilor, cu o bentiță tricoloră – steagul românilor. A stârnit din partea unora reacții extreme. A primit amenințări – nu îmi dau seama dacă și în realitate, dar cu siguranță pe Facebook. Cel puțin unul dintre autori – surpins de imagina publicată de Jurnalul Național – este un adult radical, Zsolt Lendvay-Simon, ce depășește mult o limită acceptabilă social. La școală, reacția a fost dezastruoasă. Directoarea școlii nu a știut nicio clipă să modereze un conflict latent, ci l-a accentuat dictând pedepse puternic disproporționate – scăderea notei la purtate, excludere din piesa de teatru a școlii (?!), chiar posibilă exmatriculare. Ulterior, a revenit și a anulat aceste decizii, ce erau evident în afara regulamentului școlar și a bunului simț.

Nu este primul incident de acest gen, aflăm din presă. În ziua de 1 decembrie, când elevii români au aniversat ziua românilor, cei maghiari au făcut gesturi provocatoare. Mai recent, niște elevi de clasa a cincea au fost bătuți și umiliți de colegii lor (puși să își ceară scuze în genunchi?!) pentru că aveau steaguri vopsite pe mâini. Problemele se repetă.

Copiii nu fac altceva decât să imite pozițiile adulților. Ce aud acasă, în presă, pe stradă, repetă și ei. Cu atitudinea tipică adolescenților, adesea amplifică aceste lucruri. Își caută apartenențe de grup, vor să iasă în evidență. De fapt, de ce e nevoie să repet aceste lucruri? Sunt zeci și sute de cărți de psihologie care vorbesc despre aceste lucruri. Fundamentele sistemului de educație stau, ar trebui să stea, pe înțelegerea mecanismelor psihologice la copii și adolescenți. Adulții ar trebui să reacționeze matur.

Nu se întâmplă. Sabina a vrut să iasă în evidență și a ajuns în vâltoarea urii adulților. Primii au fost radicalii maghiari, cu amenințări, agresivitate, atacuri. Au transferat asupra ei prejudecățile și ura lor.

Poate Sabina a strigat după ajutor, poate altcineva a făcut-o pentru ea. Cert e că a ajuns în atenția radicalilor români. În loc să o ajute, au făcut exact același lucru ca maghiarii, au transformat-o în simbolul propriilor prejudecăți. „Sabina este România”, titrează astăzi grupul naționalist-ortodox din jurul site-ului roncea.ro. Poza Sabinei este mare pe prima pagină. A fost de altfel în toate ziarele, la toate televiziunile, nu a contat că este minoră, că este, poate, confuzată, că are nevoie de ajutor.

Alții vor să se arate moderați, dar practică același mecanism. A circulat mult pe Internet, promovat mai ales de cei ce se consideră „de stânga”, un articol al lui Ștefan Mako, de la casajurnalistului.ro. Acesta ne povestește senin cum a intrat în contact pe Facebook cu o adolescentă de 15 ani, ascunzându-și adevăratele intenții. A inițiat un dialog, a tras-o de limbă cum s-ar zice, fără să îi spună că e un jurnalist ce apoi va publica vorbele ei spuse într-un dialog presupus privat [notă: această parte poate fi o înțelegere greșită, a se vedea mai jos primul comentariu la articol]. A scos declarația-șoc – „urăsc ungurii” – și apoi a spus cine este. Când adolescenta, aflând adevărul, a închis canalul de comunicare, Mako i-a pus eticheta: „ură”.

„Sabina urăște ungurii” s-a răspândit rapid în lumea virtuală. Au ieșit la rampă publiciști declarat „de dreapta”, cu un discurs stupefiant. Pentru Sorin Ioniță, Sabina este „o proastă mică, dar cu tupeu”, iar pentru Cristian Ghinea, „o mică scârbă cu probleme la mansardă” (ambii pe paginilor lor de Facebook). Sabina are 15 ani și a făcut un gest extravagant. Ioniță și Ghinea sunt adulți, cu studii superioare, persoane publice, auto-declarați în prima linie de apărători ai drepturilor fundamentale, conducători de think-tank-uri. Nici nu am ce să mai comentez în fața acestui tablou.

După doar o zi, Sabina s-a mai gândit puțin. Nu-i mai urăște pe unguri, ci urăște că este urâtă de unguri. Spune asta într-un interviu luat de un alt jurnalist, Dan Tănasa, de data asta unul cu puternice accente naționaliste. Extremiștii români o transformă în simbolul patriotismului. Inteviul o aduce din nou în prim-plan, cu imagine, cu tricolor. Sabinei îi place – în fond a ajuns în centrul atenției. Dar ce a învățat din asta despre toleranță și bună conviețuire? Ce am învățat noi?

Sabina are 15 ani și e „vedetă”. Din imaginea ei crește mitocănia unor publiciști ca Ioniță și Ghinea. Pe imaginea ei își fac oarece publicitate (pseudo-)jurnaliști ca Mako sau Tănase. Cu imaginea ei își construiesc discursul extremiști ca Lendvay-Simon sau Roncea, și toți cei ce gândesc ca ei. Toți aceștia sunt adulți. Ura și prejudecăților sunt ale adulților, nu ale Sabinei.

Teoretic, educația despre toleranță ar fi trebuit să se întâmple la școală. Mai mult, școala ar fi trebuit să modereze tensiunile etnice din comunitate, nu să le emuleze. Directorul și profesorii școlii în cauză sunt evident complet depășiți. Nici autoritățile – Inspectoratul, Ministerul – nu par a avea reacție. Dar ce să ne așteptăm? Nu a trecut nicio o lună de când o altă școală, un liceu din București, a fost pusă la zid pentru că a îndrăznit să organizeze un eveniment în care învățat toleranța (despre minorități sexuale). Și atunci acuzatorii au fost tot o mulțime de adulți; nu întâmplător, printre ei s-au aflat mulți dintre cei ce acum se folosesc de Sabina. Nu uitați, Sabina are 15 ani.

Blocarea intrării României în spațiul Schengen e lucru sigur. Dacă ascultăm „sursele” diverse, se pare că am reușit contra-performanța de a regresa de la o singură țară ostilă (Olanda), la trei. Și nu se adaugă chiar oricine, ci tocmai Germania și Franța, adică motoarele Europei. Nu ar trebui să ne surprindă, dacă ne uităm cât de prostește se comportă în aceste zile reprezentanții noștri. Primul a ieșit la rampă ministrul de externe, care a aruncat un fel de „Schengen e acru”, spunând că dacă nu ne primesc ei, atunci nici noi nu mai vrem. Apoi, în loc să îi convoace pe ceilalți responsabili la o discuție și să stabilească de comun acord o dregere a gafei, președintele s-a apucat să reacționeze cu comunicate de presă. Imediat a ieșit la rampă și primul-ministru, cu o poziție contrară. Ultimul trezit a fost președintele Senatului, care a vorbit și el tot la televizor, cu o poziție contrară celei a președintelui, dar nici chiar ca a premierului. Și uite așa ne consolidăm statutul de țară neserioasă, în care nu poți să ai încredere.

De fapt, nu s-a schimbat nimic în ultimii doi ani. Pe hârtie totul e în regulă, ne-am îndeplinit obligațiile tehnice. Însă nu inspirăm încredere. Suntem într-o epocă a fobiei terorismului, a crizei economice mondiale și a revenirii în formă a populismului. Încrederea e o marfă rară și scumpă. Neîncrederea e ușor de exploatat politic, la noi și mai ales în celelalte țări europene. Până la urmă, tot de noi depinde. Pentru a susține acest argument, voi apela la fragmente din textele scrise de autori de la colțul străzii anterior. În ordine cronologică:

22 decembrie 2010 (Ovidiu):

România în Schengen înseamnă că dispare graniţa dintre noi şi Ungaria, că există încredere în vameşii şi poliţiştii de frontieră români că vor ţine la graniţa de est traficul de persoane şi bune. Atenţie, nu în proceduri, nu în computere, nu în camere video şi sisteme sofisticate de urmărire, ci în oameni. Aici e cheia şi europenii şi-au înţeles prea bine lecţia: chiar dacă sistemele şi procedurile românilor sunt la cel mai înalt nivel – şi nu am niciun motiv să nu cred asta, că prea am trecut cu brio toate inspecţiile – la butoane sunt tot vameşii şi poliţiştii cărora în aceşti ani de tranziţie le-a crescut averea precum Făt-Frumos. Suntem în ţara în care bunătate de sistem de vot electronic din Parlament “se strică” ori de câte ori e un vot mai sensibil, fix la fel se vor “strica” şi bunătate de sistem vamale când traficantul flutură şpaga cuvenită. România este ţara în care contrabanda se face cu ordin scris de la secretarul de stat, iar mafiotul Costică Voicu are în buzunar Justiţie, de la Curtea Supremă în jos. Eu, dacă aş fi francez, sau olandez, sau neamţ, aş fi împotriva acceptării României în Schengen (iar cu bulgarii e aceeaşi situaţie, dar mai puţine ne interesează la acest moment). […]

În 2007 a fost probabil ultima “pomană” europeană, când de dragul istoriei, tradiţiei şi principiilor decizia politică a fost mai puternică decât argumentele pragmatice. Dar 2010 este anul crizei economice, în care se vorbeşte precaut despre viitorul monedei euro, despre imigraţie, despre stabilitate economică. Acum pragmatismul are întâietate – şi poate e mai bine aşa. Din 2000 şi până în 2007 motorul modernizării României a fost presiunea integrării europene, îndeplinirea “criteriilor”. Asta l-a ţinut cât de cât în frâu pe Năstase în fruntea armatei sale de baroni, asta a limitat excesele populiste. Poate că noi obiective externe, alături de acorduri stricte cu FMI, vor putea cumva să limiteze noii baroni – portocalii, roşii, gabeni, cum vor fi ei – şi cheltuirea aiuritoare ale banilor publici. Problema de fond este aici, în ţară, este a noastră şi noi trebuie să o rezolvăm.

6 ianuarie 2011 (Raluca):

Se știa de anul trecut că e posibil să ratăm martie 2011. Și se mai știa că decizia este una politică. Așă că nu pot să nu mă întreb: europarlamentarii români, oare cu cine iau prânzul în PE? Cu cine discută în comisii? Cu cine negociază? Cu cine se împrietenesc? Cu angajații din ambasade este altă poveste, dar au și ei instrumentele lor. […]

Dincolo de aspectele tehnice, ratarea Schengen, in martie 2011 este, în primul rând, un eșec al diplomației române. Începând cu președinte, ministru de externe, ambasade, deputați europeni. Nu ajută cu nimic să anunțăm cu emfază că ne vom opune aderării Croației la UE sau că vom tergiversa procesul de suplimentare a numarului de deputați europeni. Dar ar ajuta să fim inteligenți diplomați.  Timp ar mai fi.

13 ianuarie 2011 (Moromitic):

Ministrul de externe roman Teodor Baconschi a declarat  azi ca Romania va intra in spatiul Schengen in acest an. […]

Ma intreb cine-si va revendica succesul intrarii in spatiul Schengen, care se pare ca va sosi totusi chiar in buza campaniei electorale din 2012. Noua Opozitie Unita “v-am zis noi ca totul va fi bine daca scapam de Basescu si ai lui?” sau actuala putere “v-am zis noi ca totul va fi bine?”.  Si continuarea: “Vedeti? datorita noua puteti calatori liber cu Dacia din Obor pana pe Champs-Élysées!”

Ironic, disputa nu este despre cine își revendică succesul, ci despre cine își asumă înfrângerea. Dar să revenim în ziua de azi.

2 martie 2013 (Claudiu, pe Facebook):

Despre Schengen:
1. Numai o persoană rău-voitoare poate susține că nouă nu ne trebuie Schengen, că nu aduce avantaje/beneficii.
2. Nu este corect ca România să fie supusă unor criterii suplimentare, dar până acum trebuia să învățați că viața nu e corectă.
3. Dat fiind că nici pedeliștii și nici useliștii nu vor putea demonstra că explicația lor este cea corectă, nu vom avea decât un nou scandal comunicațional care va re-întări pozițiile fiecărei tabere.
4. Spun doar că imaginea României permite Olandei, Germaniei și cui o mai fi împotrivă să spună nu mai ușor decât dacă România ar fi avut o imagine mai bună. Întotdeauna e mai ușor să pedepsești tembelul din spatele clasei care scrijelește tancuri și svastici pe bancă și care pune gumă de mestecat în părul celui din fața lui decât pe cel din prima bancă, pe cel care vine cu temele făcute și vrea să răspundă la orice întrebare.

Am revenit deci la subiectul principal: cheia rămâne la noi. Chiar dacă tema este interesantă pentru alegerile interne din Olanda, Germania sau în altă parte, muniția populiștilor lor este dată doar de greșelile noastre. Cele mai multe dintre ele sunt neforțate. Lupta politică cu orice mijloace, ca în vara lui 2012, incompetența diplomatică (amintiți-vă cum vorbește engleza ambasadorul nostru în Anglia), doi miniștri și vreo douăzeci de parlamentari cu dosare penale, lupta tembelă dintre judecători și procurori în CSM – iată tot atâtea metode să ne facem rău singuri. Iar atât timp cât președintele României, președintele Senatului, premierul și ministrul de externe nu sunt în stare să se așeze la o masă să discute și să stabilească un plan comun, ci fiecare vorbește pe cont propriu la televizor, nu vom avea vreo șansă să construim încrederea de care avem nevoie.

Vă spuneam acum mai bine de o lună că la reuniunea GRECO (Group of States Against Corruption, organism al Consiliului Europei) din decembrie au fost discutate progresele României în domeniile incriminarea faptelor de corupție și finanțarea partidelor politice. Ambele teme au fost analizate în urmă cu doi ani, în cadrul celei de-a treia runde tematice a GRECO. România a primit recomandări pe care ar fi trebuit să le pună în aplicare până în iunie 2012.

Ministerul Justiției a fost responsabil de implementarea recomandărilor și raportare către GRECO. Însă la MJ transparența este zero, așa cum ne-am obișnuit. Nu știm ce și dacă s-a făcut ceva, nu știm cine și cu ce raport a fost la reuniunea GRECO din decembrie. Știm, doar din raportul întâlnirii, că statele membre GRECO au luat notă de presupusele progrese ale României și i-au mai dat un termen – iunie 2014 – să implementeze recomandările. Și mai știm că România a decis să păstreze confidențiale rapoartele de progres, ceea ce nu este deloc în practica grupului. Doar Serbia și parțial Danemarca mai sunt în situația de a ascunde de ochii publicului primul raport de evaluare.

Ce are România de ascuns despre incriminarea faptelor de corupție și finanțarea partidelor politice? Întrebarea e retorică, desigur. Guvernul României are de ascuns de ochii publicului că are probleme în aceste domenii, că i s-au recomandat soluții și că nici măcar atunci când altcineva i-a făcut treaba, găsind soluțiile, nu a fost în stare să rezolve problemele. Sau poate nu a vrut să le rezolve…

Ministerul Justiției a emis ieri un comunicat de presă care anunță că „procedura de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost modificată pentru a se scurta durata acesteia şi să fie reduse costurile pe care le implica.”

Cum vine asta, procedura a fost modificată? Procedura respectivă este trecută într-o lege, organică. Ca să modifici o lege, trebuie altă lege. Care trebuie trecută prin dezbatere publică, apoi discutată în Parlament, apoi verificată pentru a fi constituțională și în fine promulgată. Tot ce am văzut este un comunicat de presă al MJ care zice că „procedura a fost modificată”. Adică, cine a modificat-o? Doamna Pivniceru într-o seară, de capul ei? ICCJ știe?

E adevărat că, așa cum am sesizat chiar aici la colțul străzii, săptămâna trecută a apărut pe lista actelor ce ar putea fi incluse pe agenda guvernului o efemeră „ordonanță de urgență pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor”. Zic efemeră, pentru că ulterior, pe lista actelor ce au fost discutate în ședința de guvern, nu mai apărea buclucașa ordonanță. Ne vom trezi cu ea în Monitorul Oficial (nu, nu este încă, am verificat), așa cum s-a întâmplat cu ordonanța CNA?

Îmi amintesc că atunci când guvernul Boc a vrut să își angajeze răspunderea pe o lege care modifica această procedură, printre cei mai vehemenți protestatari au fost chiar Mona Pivniceru și Asociația Magistraților, acuzând lipsa de dezbatere publică și neimplicarea CSM în decizie. Se vede treaba că din fotoliul de ministru dezbaterea publică nu mai contează.

Aplicarea legii este unul din domeniile în care lucrurile merg ceva mai bine în România – azi față de ieri, ieri față de anul trecut, anul trecut față de acum zece ani. Avem legi mai bune, dar și oameni dispuși să riște pentru a le aplica, inclusiv în cazul politicienilor. Nu doar vorbim de integritate, de transparență, de egalitate în fața legii, ci le înțelegem ca drepturi câștigate, pentru că am văzut cum funcționează. Sunt departe de a idealiza situația sau de a face eroi din magistrați. Rămân critic pentru că progresul este mic, dar cred că doar o mare rea-credință sau un interes ascuns pot să conducă la negarea existenței progresului.

Cred că una din problemele esențiale ale României, poate cea mai importantă, este lipsa unei culturi a respectării legii. De ce să respect legea atunci când este în dezavantajul meu? Pentru că mi-e frică de consecințe, ar fi un răspuns. Dar pentru că sunt o persoană rațională, știu că respect legea pentru că pe termen lung mă avantajează, că legea mă va protejează de mult mai multe ori decât îm produce un disconfort. Acest lucru funcționează însă doar dacă toți respectăm legea, dacă încălcarea ei este sancționată; altfel, noi, cei ce respectăm legea, pierdem mereu în fața „șmecherilor” ce o ignoră. Mai știu și că în alte părți ale lumii, unde există această cultură a respectării legii, a fost obținută în egală măsură prin educație și prin coerciție.

Aici apare uriașa prăpastie ce mă desparte de construcția politică a USL, de Ponta&Co. Mesajul lor nu este doar negarea progresului pe care îl văd, ci chiar întoarcerea în trecut, deopotrivă anihilarea celor ce au curajul să aplice legea și schimbarea legii în sine. Este un mesaj pervers îmi spune că aplicarea legii este un lucru, de nedorit, pentru că nu este decât o altă mască politică, este „Justiția lui Băsescu”. Este un discurs care face din Adrian Năstase – despre care cred, sincer, fără rezerve, că a fost un ticălos ce nu doar a furat din banii mei, ci a patronat o întreagă rețea de hoți – ei bine, din acest Adrian Năstase face un deținut politic.

Faptele, acțiunile lui Adrian Năstase – nu doar cele puține pentru care a fost prins, ci și cele multe despre care știm că le-a făcut, dar nu avem dovezi – sunt puse în paranteză, și individul este transformat în erou pentru că luptă cu „Justiția lui Băsescu”.

Atunci când un primar sau un președinte de consiliu județean este prins luând mită și o Curte decide că trebuie judecat în arest, politicieni de frunte, parlamentari, miniștri, ies în stradă și scot în stradă cetățeni simpli, spunându-le că legea nu trebuie aplicată, că e vorba doar de „Justiția lui Băsescu”. Justifică astfel corupția și mita, care rămân acuzațiile de fond împotriva demnitarilor respectivi.

Parlamentari și miniștri încalcă fățiș și evident legea, așa cum este cazul lui Diaconu și a vreo 4-5 miniștri. Să fim bine înțeleși, nu discut aici conținutul legii (întâmplător sunt de acord cu el), dar atât timp cât scrie în lege că n-ai voie să fii demnitar și director de teatru sau administrator de firmă, ești obligat să respecți ce spune acolo. Sunt lucruri simplu de demonstrat. Și totuși, în fața evidentelor dovezi, niciunul nu dă un pas înapoi, ci toți spun în cor că sunt lucrați de „Justiția lui Băsescu”.

Atunci când instanțe ale României, fie ele tribunale sau Înalta Curte, iau decizii ce nu convin politicienilor USL, ori discuție despre fondul problemei, orice încercare de a impune legea, sunt anulate prin aceeași veșnică acuzația, că e vorba de „Justiția lui Băsescu”.

Și mai mult de-atât, magistrați sau inspectori de integritate, care nu fac altceva decât să își facă în sfârșit datoria, sunt luați la țintă în campanii individuale de defăimare, sunt urmăriți, insultați, împroșcați cu noroi, sub ochii îngăduitori și binevoitori ai puterii politice. Ni se spune că ei, cei ce aplică legea, sunt cei mai răi dintre toți, slugile „Justiției lui Băsescu”. Impactul unei astfel de campanii asupra culturii legii nu poate fi decât dezastruos.

Ar părea că președintele controlează tot ce mișcă în justiție; că de fapt totul e o șaradă fără fond. Că nici nu există justiție, ci doar înscenări. De fapt aici e miza: dacă nu există justiție, dacă oricum nu vorbim de aplicarea legii, de ce să ne mai batem capul cu ea? Obișnuiți-vă voi, cetățeni, că nu se aplică legea. Și ca să fie totul în regulă, lasă că o și schimbăm noi, prin ordonanță de urgență.

Cum aș putea să accept, să susțin, un discurs care îmi spune că niciodată în țara mea nu voi avea cultura legii, nu voi avea stat de drept? Cum aș putea să accept că voi fi mereu străin în țara mea?

A început campania electorală pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie. BEC a anunțat candidații înscriși. 2.455 de români se luptă pentru cele 452 de locuri din Parlament (315 în Camera Deputaților și 137 în Senat). Deși, așa cum am arătat când am explicat sistemul electoral, s-ar putea să avem surpriza ca la final să descoperim că sunt ceva mai mulți parlamentari, spre 500. În unele colegii ar putea fi câte doi pe loc. Se adaugă cei 18 candidați din partea celor 18 organizații reprezentând minoritățile naționale, care au locuri rezervate separat.

Privind numărul de candidați, alegerile par a fi o afacere în cerc înschis. Doar patru partide/alianțe prezintă liste (aproape) complete. ARD, USL și UDMR au 452 de candidați, câte unul în fiecare colegiu. PPDD ține aproape, cu 450 de candidați. Practic, acestea sunt partidele care contează, pentru că sunt singurele care au cu adevărat șanse să treacă de pragul electoral de 5% din voturile valide.

PRM, cu 286 de candidați, încearcă să învie o glorie apusă. PER, singurul partid ecologist ce nu a fost înghițit de USL, prezintă 177 de candidați. Iar PPMT (Partidul Popular Maghiar din Transilvania, alternativa radicală la UDMR) prezintă 77 de candidați. Aceste partide ar putea spera să treacă pragul alternativ, 6 colegii la Camera Deputaților și 3 la Senat câștigate cu 50%+1 din voturi. De fapt, doar PPMT are și candidații necesari, persoane cu notorietate în colegiile lor. La PRM Vadim a îndepărtat orice figură cu notorietate, iar PER a fost întotdeauna un partid șters.

Ceilalți competitori sunt mai degrabă prezențe exotice:

• un oarecare Partid Popular, pe care nu știu de unde să îl iau, a reușit să strângă 61 de candidați
• în zona socialistă găsim trei grupuscule, PAS (Partidul Alternativa Socialistă), cu 20 de candidați, PPPS (Partidul Pensionarilor și Protecției Sociale), cu 8 candidați și PSDM (Partidul Social Democrat al Muncitorilor), cu 5 candidați
• în fine, PNDC (Partidul Național Creștin Democrat) bifează alegerile cu 1 candidat

PSDM și PNDC participă degeaba, este matematic imposibil să strângă voturile sau mandatele necesare pentru a trece pragul electoral.  Dar scopul principal al acestor partide este să supraviețuiască. Legea spune că dacă nu prezintă candidați la două alegeri consecutive, atunci sunt radiate. Cum următoarele alegeri sunt cele pentru Parlamentul European, mult mai scumpe (nb. nici aici nu e ieftin, trebuie o garanție de 3.500 lei pentru fiecare candidat), opțiunile sunt puține.

Să notăm și că își încearcă norocul 13 candidați independenți.

Sistemul nostru electoral nu e deloc simplu. Avem vot uninominal, dar instituțiile care se ocupă cu organizarea alegerilor nu fac niciun efort să ne ajute să ne aflăm colegiile și candidații. Dacă sunteți în căutarea unei metode simple de a vă afla colegiul, vizitați Harta Politicii și căutați după adresa de domiciliu. În pagina colegiului veți afla și candidații.

 A apărut și o „busolă”, la VotulMeu. Răspunzând la un chestionar puteți afla cât de aproape sau de departe vă aflați de programele partidelor. Din păcate autorii nu au ținut cont de programele alianțelor (ARD, USL), dar este o experiență interesantă.

Nu în ultimul rând, nu uitați de seria Tu cu cine ai vota?, de la colțul străzii. Prezentăm situația din diverse colegii și invităm la dezbatere. Așteptăm contribuții din partea cititorilor cu situația din propriile colegii.