Așa gândesc, așa vorbesc mulți sereliști nouăzeciști despre angajații lor fie că se referă la necalificați, șoferi, secretare, șefii și șefuții care le gospodăresc afacerile: slugi. Sau sclavi. Periferia creativă înțelegând utilitatea instrumentului angajat le mai acordă totuși demnitatea și ascuțimea unor „săgeți”.
„Păi și tu vrei să fii slugă la stăpân?” îmi amintesc cum m-a lovit mirarea unui astfel de îmbogățit de tranziție, contrariat de hotărârea mea precoce de proaspăt licean de mijlocul anilor ’90 cu planul de carieră fugă afară, știut încă dinainte de liceu și de facultate. Creșteam pe vremea neputinței părinților umiliți de inflație, cuponiade și terapii de șoc, pe când la MTV rula refrenul „Go West” al celor de la Pet Shop Boys, cu zece ani înainte să se dea drumul la vize, pe când unii români plecau ascunși sub vagone de tren sau în containere de care aflam la „Actualități”.
foto: Guess Who – „Locul Potrivit”
În niciun război România n-a pierdut atâția tineri precum în feudalismul tranziției. Pe atunci mai ales în provincie te sufoca mitocănia atotputernică a acestor mici J.R. închipuiți, clone de voiculești, sovi, catarame, panarame, gigi kent și gigi becali replicați după rețeta lor secretă de kapitalism, în fapt un amestesc de pile securiste și căpușarea unor foste fabrici, combinate, spitale, sere, ferme ba chiar unități ale armatei. Oameni de afaceri cu Statul. Milionarii de miezul nopții.
Cine-și dorește masochist o carieră plătită infect în firmele „Să trăiți!” ale patronașilor români, majoritatea foști nomenclaturiști cu comportament arogant și abuziv? Abuzul arogant e cutumă mai veche, Neagu Djuvara povestea într-o emisiune cum boierii români ajunși în civilizație la Viena i-au îngrozit pe cei din din capitala imperiului prin felul cum se purtau cu robii lor, pe care îi biciuiau în piața publică pentru orice greșeală măruntă, de au trebuit să li se interzică explicit astfel de practici față de slugi. Slugi care vezi Aferim, n-aveau unde fugi. Cum nu puteau fugi peste granițe nici în comunism.
Azi, foștii stăpâni de sclavi ai tranziției sunt ofticați că le lipsesc trei milioane de slugi de la socoteală. Se enervează că nu-și pot opri angajații să fugă pe plantațiile corporațiilor. Că slugile preferă să scaneze la casă în Carrefour decât la buticul lor nouăzecist. Că se duc muncitori sau ingineri în fabrică la Coca-Cola, Bosch, Renault, Continental etc. decât să îndure la negru în atelierul lor feudal. Că dau la lopată la firme străine din țară decât la firmele băștinașilor regi ai asfaltului. N-am pic de empatie pentru „capitalul românesc” plâns naționalist de angajatori siniștri precum Voiculescu, Niculae, Tender, Hrebenciuc sau Copos. Nu intru acum în rapacitatea acestui nou animal Corporația, un prădător superior în fauna românească, doar mă bucur că a devorat tarabele și hienele tranziției, în pofida regretelor unor stângiști ipocriți și ale protestelor de anti-corporatiști născuți crescuți în căruciorul de la hipermarket. În fața alternativei muncii la feudalul român, alegi să te duci la Corporație, că anii ăia pe CV fac mai mult decât o diplomă românească. Și valorează cât un pașaport profesional oriunde în lume, că și corporațiile de aici, la rândul lor pierd oameni „afară”.
Statul român nu înțelege încă potențialul de lobby, contacte, comerț, suport și influență de care poate dispune având trei milioane de cetățeni alături în toată lumea. Simte acest suport o tenismenă româncă din top trei, când joacă peste tot acasă fie Doha, Paris sau în Miami, căminul campioanei mondiale absolute. Guvernul român nu știe decât să profite barbar premeditând biruri de la distanță, ce altceva e taxarea CASS pentru cei cu venituri doar din dobânzi? Încercând să mulgă diaspora de resurse va sfârși după model rusesc ca oamenii să-și țină banii la ciorap în conturile din țările unde își încasează veniturile. Statul român nu știe încă să-și îngrijească această resursă, alții înțeleg potențialul.
Ciocoiul român vechi sau nou ajuns ministru mimează ipocrit grija față cele trei milioane de pribegi. Fiindcă fie că pornește șantiere de mari proiecte ale statului, fie că trebuie să-și zugrăvească bucătăria, el nu înțelege remunerarea muncii, se simte furat, că doar așa se face banul în lumea lui. Așadar le face nevestele curve și copiii golani, transpirând ciuda și tristețea bișnițarului după vremurile când își plătea sclavii cu mărunțișul din buzunar. Face mișto nesimțit că ar fi o licență de exprimare, apoi își cere speriat scuze formale și batjocoritoare cu „dacă”, dacă i-a jignit.
Dar apelativele jignitoare sunt mai vechi. Aștept clipa când „căpșunarilor” le vom zice cum și-i numesc tehnic și alte țări sau societăți: expați. Că din trei milioane n-or fi toți emigranți. Fie sudori, medici, ingineri, stewardese, instalatori, asistente sau programatori, mulți sar profesional din Castellon în Milano, din Paris în Amsterdam, din Madrid în Londra, din Londra în Orientul Mijlociu sau SUA. Mi-ar plăcea să atingem acel echilibru când a fi expat va fi un mod de viață profesională ales, nu neapărat constrâns. Cum se întâmplă firav prin industria IT, unde specialiștii români pendulează răsfățați, când afară când acasă. Lăsați-mă să visez că vor fi așa mulți cândva că vom adopta romenglezește și neologismul „repați” pentru cei întorși acasă. Iar când vom avea ingineri, meseriași sau medici repatriați, vom ști că România se construiește solid și sănătos.
