Deși agitația politică e la cote maxime, fac(em) o pauză să analizăm o știre scurtă dar cu efecte (potențiale) importante:
Conform hotnews.ro, Curtea Constituțională “a decis astazi ca este neconstitutional articolul din legea educatiei care spune ca “La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie”. Judecatorii CCR au apreciat ca cei care trebuie sa faca o solicitare sunt parintii care doresc ca aceste cursuri de Religie in scoala sa fie urmate de copiii lor”.
Subiectul acordului prezumat față de acordul explicit (informat) a mai apărut în dezbateri, inclusiv în proiectul inițiat de ASUR – discuții despre relația dintre Statul Român și Biserică.
Acrodul prezumat înseamnă pe scurt că o organizație poate decide în numele cetățeanului într-o chestiune ce ține de viața sa privată, efortul de informare și de acțiune căzând pe umerii celui din urmă. Pentru oamenii raționali, așa ceva ar trebui să fie inacceptabil.
Gândiți-vă de exemplu ce absurd ar fi acordul prezumat în viața de zi cu zi: poate mâine vă treziți membru într-un ONG de care nu știați că există sau poate chiar membru într-un partid politic. Sigur, vi se va spune că puteți să solicitați să vă retrageți din partidul pe care nici măcar nu-l susțineți sau din ONG-ul de care nu știați că există. Dar ar fi ridicol.
Dacă exemplele de mai sus vi se par absurde, există două exemple concrete.
Primul este domeniul marketingului online, mai exact marketingul prin e-mail. Orice companie care vrea să se promoveze prin newsletters (e-mailuri comerciale), trebuie să aibă aceptul prealabil al potențialului client. Orice altă variantă este ilegală și comerciantul nu poate argumenta că oferta mea este excepțională, sigur persoana îmi va mulțumi.
Al doilea exemplu este legat de donarea de organe. A existat acum câțiva ani o dezbatre pentru introducerea acordului prezumat – adică medicul să poată preleva organe de la persoane aflate în moarte cerebrală fără acordul prealabil al persoanei, sau acordul explicit al familiei.
Deși se poate spune că o astfel de măsură ar fi avut și efecte pozitive – pare de bun-simț să vrei să salvezi viața unor oameni dacă poți face asta, în final s-a renunțat la propunere pentru că ar încălca autonomia persoanei și ar crește riscul de abuz.
Interesant este că în al doilea caz, chiar Biserica Ortodoxă Română – cea care păstorește orele de religie – a fost vehement împotriva introducerii acordului prezumat, recomandând mai degrabă o „o muncă de educare a populaţiei” pe acest subiect.
Sigur că în cazul orelor de religie, Biserica este direct interesată, atât pentru a se asigura că vor exista cât mai mulți cetățeni obișnuiți de mici cu autoritatea reprezentaților săi, cât și pentru a asigura beneficii directe – posturile de profesori de religie fiind controlate de Biserică.
Argumentele susținătorilor acordului prezumat pentru orele de religie au intrat în trei categorii:
- E bine (sau nu e rău) să facă copiii religie, pentru că religia e bună pentru oameni și pentru societate. Acest argumentul poate fi atacat pe diferite părți, dar în ceea ce privește acordul prezumat nici măcar nu există vreo legătură. Dacă oamenii consideră că e ceva bun pentru ei vor face acțiunea necesară pentru a avea parte de acel ceva. Punerea lor în fața faptului împlinit nu-i ajută, mai ales în condițiile în care avem studii care arată că 80% din părinți și elevi nu sunt informați cu privire la statutul orelor de religie.
- Sunt(em) mai mulți – cu variantele “nu decide minoritatea” sau “e mai simplu pentru cei mai puțini”. Sigur că nu e vorba de o decizie a unei minorități, pentru că acea minoritate nu decide cine face ora de religie, cei care doresc sunt liberi să o facă. Iar discuția nu este despre cât de simplu e să faci o foaie (acesta e chiar un argument penibil) ci despre corectitudine și principii, după cum atestă și decizia CCR.
Sunt curios care vor fi efectele deciziei CCR, sunt convins că prima etapă va fi de tragere de timp. Se vor căuta apoi probabil găuri legislative care să evite problema neconstituționalității dar care să aducă același rezultat – aducerea a cât mai mulți elevi implicit la ora de religie.
În final, dacă societatea civilă este trează – și cred că a dovedit în acest caz că este – acest proces nu va funcționa și disciplina religie va deveni așa cum ar fi normal facultativă, organizată la cerere, în funcție de apartenența religioasă a solicitanților.