Categories
Random Stiri

De câți cetățeni e nevoie pentru a face un partid?

George Segal Three People On Four Benches

Nu e un banc, nici o întrebare la Radio Erevan. Nu e cu ingineri, economiști sau alte profesii. E o întrebare despre noi toți: cât de mulți trebuie să fim pentru a ni se recunoaște dreptul de a ne organiza ca partid? Eu zic că trei suntem suficienți. Alții zic că mai mulți, mult mai mulți. Cu cât au mai multă putere, cu atât sunt mai tentați să ridice pragul. Nu e o coincidență, se tem că noi trei am putea să luăm din puterea lor. Este motivul pentru care susțin și particip la inițiativa Politică fără bariere, care propune liberalizare vieții politice. Dar să ne uităm puțin la istoria recentă a legii partidelor politice.

Înainte de ’89 era interzis să faci partid. Aveam unul, mare și bun, suficient. Problema pluralismului a fost rapid pusă în discuție după revoluție. Decretul-lege nr. 8/1989, deci unul dintre primele acte ale noii puteri, se referea la funcționarea partidelor politice. Actul arăta spiritul momentului: simplu, în doar cinci articole, consfințea principiile pluralismului și libertății de asociere și lăsa partidelor responsabilitatea auto-organizării. Singura condiție impusă era cea a numărului de membri, stabilit la minim 251. Mărturisesc că nu am găsit motivația alegerii acestui număr, nici măcar în numerosele cărți ale lui Ion Iliescu. Cert e că Românii și-au luat libertatea în serios și numeroase partide au început să apară. Mai mult de 300 de partide au fost înființate între 1990 și 1996, unele din ele dispărând pe parcurs. Chiar dacă rezultatele electorale au fost modeste (mai ales din cauza monopolului FSN asupra puterii), viața politică a fost efervescentă, cu tot cu petele ei de culoare.

La începutul anului 1994, formațiunile reprezentate în Parlament au decis că „sunt prea multe partide” și că trebuie să facă ceva până la următoarele alegeri, programate în 1996. Pe de o parte au inițiat o modificare a legii electorale prin care să crească pragul electoral, pe de altă parte a fost creată o comisie care să propună o nouă lege a partidelor, mai restrictivă. Ambele acțiuni vădesc intenția de a restricționa accesul la politică doar pentru cei ce erau deja acolo. Abia la finalul anului 1995 comisia specială, condusă de deputatul PDSR (actual PSD) Ilie Nică, și în care regăsim nume precum Victor Babiuc (PD), Ion Diaconescu (PNȚCD) sau Stelian Tănase (actualul director TVR, atunci reprezenta PAC) a propus plenului noua lege a partidelor. În ceea ce privește numărul de membri, Comisia a propus minim 2.500 și a introdus criteriul numărului de județe (minin 10, cu minim 300 semnatari din fiecare). Camera a adoptat acest proiect, care a trecut apoi în Senat. Acolo, majoritatea ad-hoc formată din PDSR, PNȚCD, PUNR și PRM a crescut numărul minim de membri fondatori la 10.000, iar cel al județelor la 15 (s-a propus „jumătate plus unul din numărul de județe”).

Comisia de mediere (pe atunci nu exista conceptul de cameră decizională) a ales soluția Senatului, pe care a propus-o plenurilor reunite. În cursul dezbaterilor au fost aduse argumente privind rolul partidelor de a reprezenta „interese naționale”, de unde ar rezulta că trebuie să fie reprezentative la nivel național. S-a vorbit și de tot felul de fobii, în principal crearea partidelor regionale, care să ducă la dezmembrarea țării (știți voi, ne fură ungurii Ardealul), sau de transformarea sectelor (era la modă Aum) în partide. Dar argumentul principal a fost că „sunt prea multe partide”, fără ca cineva să explice de ce e un rău în sine să fie multe partide, altceva decât că există competiție. La dezbaterea finală, câțiva deputați PSDR (Ilie Nică, Dan Marțian, Constantin Avramescu) au încercat să argumenteze în favoarea formulei mai relaxate, vorbind exact din perspectiva limitării abuzive a dreptului la asociere, poziție susținută și de UDMR și facțiunile liberale. În schimb, PNȚCD (prin Ion Diaconescu) și partidele naționaliste (PRM, PUNR), cu susținerea majorității tăcute a fostului FSN au impus varianta mai restrictivă.

Un grup de 25 de senatori UDMR și liberali (numărul minim necesar, strâns cu greu) au atacat textul la Curtea Constituțională, dar aceasta a decis că numărul de 10.000 de semnături nu restricționează dreptul la asociere politică, fiind vorba de o chestiune de oportunitate politică ce rămâne la latitudinea Parlamentului. Așa se face că în anul alegerilor, prin legea 27/1996 a partidelor politice, toți competitorii electorali au fost obligați să se re-înregistreze la tribunal în noile condiții. Numărul de partide a scăzut brusc la mai puțin de jumătate, mai puțin de 80 de partide reușind să îndeplinească la timp condițiile (în timp ce alții au strâns rândurile prin fuziuni și alianțe politice, dar asta e altă poveste).

În 2002, tot la jumătatea unui mandat, și tot în pregătirea unui moment electoral, în Parlament a fost pusă în mișcare o nouă schimbare a legii partidelor. Inițiativa a aparținut PNL, prin liderii celor două grupuri parlamentare, Valeriu Stoica și Radu Alexandru. Din nota de fundamentare, care acuză crearea de partide ca „apariții efemere care satisfac orgolii personale”, se simte enervarea din cauza obișnuitei fragmentări liberale ori de câte ori se ciocneau orgoliile liderilor. Tot acolo, aflăm și că liberalii sunt ferm împotriva partidelor regionale sau locale, ignorând o veche tradiție europeană a partidelor „minore”. Printre alte modificări și restricții, PNL propunea ridicarea numărului minim de  membri la 30.000, provenind din minim 20 de județe. Exista și un argument statistic, anume că acesta este numărul minim de candidaturi ce ar trebui depuse la toate consiliile locale din toate localitățile.

Propunerea a fost rapid îmbrățișată de PDSR, aflat la putere. Reprezentantul guvernului în Comisia Juridică, Acsinte Gaspar (cel care, ulterior, avea să fie numit la Curtea Constituțională) a intervenit cu un amendament care ridica numărul minim de membri fondatori la 50.000. Din nou, UDMR s-a opus propunerii, afirmând, consecvent cu pozițiile anterioare, că și 10.000 e prea mult. PD, prin Emil Boc, reprezentantul său în Comisia Juridică, a venit cu o variantă „de compromis”, adică minim 25.000 de fondatori. La vot, cu contribuția PSD și PNL, a trecut varianta cea mai dură: orice partid nou înființat are nevoie de 50.000 de semnături; toate partidele au șase luni să se reînregistreze în noile condiții.

Societatea civilă a fost activă pe durata întregii dezbateri parlamentare, dar fără rezultate notabile. O ultimă încercare a fost o scrisoare deschisă către președintele Ion Iliescu, semnată de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Asociaţia Pro Democraţia (APD), Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD), Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului (GRADO), Liga Pro Europa (LPE) şi Organizaţia ACCEPT. Am enumerat toți semnatarii pentru că puteți vedea acum în spațiul public destui care pretind că ei sunt primii care s-au gândit la problemă.

Textul scrisorii deschise este încă disponibil online. Principalul punct semnalat președintelui, care era chemat să retrimită legea în Parlament, era tocmai numărul mare de membri fondatori. Surprinzător, Iliescu a reacționat pozitiv și a returnat legea Parlamentului, alegând din observațiile organizațiilor civice tocmai pe cea legată de numărul de membri fondatori. Cum nu se face să îi zici nu lui Iliescu (chiar dacă te pregătești să-l pensionezi), majoritatea ad-hoc PSD-PNL a făcut un pas înapoi și a adoptat… propunerea PD. Astfel s-a născut legea 14/2003 a partidelor politice, care este în vigoare și azi, la mai bine de 10 ani de la adoptare, cu modificări minore.

În România mai sunt astăzi doar 54 de partide, pe hârtie. Dintre acestea, doar 22 au fost active la ultimele runde de alegeri (2012-2014), inclusiv cele reșapate de diverși politicieni rămași fără partid. Este interesant că art. 27 al legii impune partidelor să depună la Tribunal în anii pre-electorali liste actualizate cu minim 25.000 de membri, dar nu există nicio sancțiune asociată acestui articol. Așa se face că la finalul lui 2013, în termenul legal, doar 7 partide au depus aceste lege. Dacă cineva ar dori cu tot dinadinsul să aplice legea, viața politică ar fi mult mai săracă.

Se observă lesne un model periculos de lucru pe subiectul legii partidelor. De fiecare dată când a purces la modificarea legii, Parlamentul a avut de la început dorința de a adăuga noi restricții, cu obiectivul de a scădea numărul de formațiuni politice. Măsura este evident favorabilă celor ce au deja acces la putere, adică partidele parlamentare. Alături de pragul electoral și discriminarea independenților, este o formă de a ține captivi cetățenii: ești liber să alegi, dar dintr-un număr limitat de opțiuni bine ales de „cine trebuie”.

Dacă Politică fără Bariere, campania de care vorbeam, va avea succes, ar fi prima dată când s-ar începe de la principiul că trebuie mai multă libertate și mai puține restricții. Până acum, dintre candidații partidelor parlamentare, Ponta și Kelemen și-au anunțat sprijinul pentru propunere. S-ar zice că avem o majoritate parlamentară. Dar știm bine că e ușor să promiți, mai ales dacă ești obișnuit să te răzgândești în 5 minute. Așa cum am mai spus, dacă e să începem de undeva reforma clasei politice, atunci trebuie să o facem exact de la aceste limitări administrative care obligă orice cetățean să coabiteze cu actualele partide dacă vrea să schimbe ceva, fie și doar în orașul lui.

 Și revenim la întrebarea din titlu: de câți cetățeni e nevoie pentru a face un partid? Răspunsul meu este 3, prin analogie cu legislația privind asociațiile și fundațiile și similar cu practica din țări cu democrații cu vechime. Pentru orice asociație sunt suficienți trei oameni. Partidul este un tip distinct de asociație, una cu obiective politice, deci și aici aplicăm aceeași regulă; orice trei cetățeni pot să constituie un partid politic.

Sunt metode simple prin care se elimină neajunsurile unei „inflații de partide”:

  • pentru a evita transformarea politicii în afacere imobiliară, eliminăm prevederile care acordă cu prioritate partidelor sedii în clădiri publice. În ziua de azi, oricum sediul de pe Internet e cel mai vizitat.
  • pentru a evita tentația creării unui partid pentru subvenții, întărim legătura între subvenție și numărul de voturi primite: te votează lumea, ai acces la finanțare, altfel ești pe cont propriu.
  • pentru a nu se dilua campania electorală, introducem un filtru legat de lista de semnături la toate alegerile. Dacă vrei să participi la alegeri, trebuie să convingi măcar câteva zeci de cetățeni (la alegerilor locale, în comunități mai mici) să te susțină, ca să arăți că ești relevant.

Toate celelalte argumente împotriva democratizării vieții politice se rezumă la cel nespus: noi, cei de la masa asta, nu vrem să mai vină și alții, care să ne oblige să fim mai buni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *