Categories
random Stiri tu cu cine ai vota

Eu de fapt ce votez? Criterii pentru vot

Am început seria de articole despre votul la alegerile pentru Parlamentul European, din 25 mai, discutând despre boicot (botezat mai nou „grevă cetățenească”), independenți și partide mici. Am exclus rând pe rând aceste opțiuni, pentru că nu am găsit niciuneia suficiente merite, sau altfel spus pentru că în cazul fiecăreia dezavantajele sunt mai mari decât avantajele. Am ajuns astfel la alegerea „obișnuită” între partidele mari, mai vechi sau mai noi. Pentru că programele și candidații sunt cam aceiași dintotdeauna, dar și pentru că sunt nevoie să aleg liste închise, predefinite de partide, alegerea mea va avea ca întotdeauna o componentă de tip „răul cel mai mic”. Înainte de mă uita la fiecare dintre cele cinci partide în parte, cred că e cazul să vă spun ce anume votez la aceste alegeri.

Am patru criterii pe baza cărora voi decide. Pentru mine, criteriul familiei politice este cel mai important pentru că este modul cel mai sigur în care știu că pot să influențez direcția de ansamblu în care vor merge politicile europene. Pe locul doi este criteriul calității candidaților, pentru că vreau să am un echilibru între valorile susținute și capacitatea reală a aleșilor de a susține aceste valori. Folosesc al treilea criteriu, influențarea politicii interne, mai ales pentru decizii de „eligibilitate”, de tipul „în niciun caz nu votez acest partid”. În fine, criteriul al patrulea, cel al programelor partidelor l-am integrat în primele două, din motive pe care le explic mai jos. Încerc să descriu în cotinuare aceste patru criterii și, în ultimul articol din această serie, le voi aplica celor 5 partide din care voi alege cu cine votez.

 1. Viitoare compoziție a Parlamentului European

votewatch

În Parlamentul European se lucrează în grupuri politice, constituite pe baza afinității ideologice a europarlamentarilor (numiți și MEP – Member of European Parliament). Marja de manevră pentru cei ce nu fac parte dintr-un grup este foarte mică. Este elocvent exemplul lui Adrian Severin, care nu a mai contat după ce a fost dat afară din grupul S&D. Mai mult, în interiorul grupurilor politice disciplina la vot este mare. Odată ce grupul politic s-a pus de acord asupra unei poziții, procentul membrilor ce votează conform acelei poziții depășește, în medie, 85%. Consecința acestui mod de funcționare este că ideologia, valorile grupurilor politice contează și influențează mult votul final. Este o situație cu care nu suntem obișnuiți din Parlamentul României, în care votul este determinat mai ales de interese de grup ce nu au legătură cu ideologia partidelor. Recomand cu toată încrederea site-ul Vote Watch Europe, care oferă un număr mare de statistici bazate pe voturile date în PE (de acolo am luat și imaginea alăturată). Puteți lesne vedea cum s-au poziționat diverse grupuri politice pe teme variate, în funcție de interesul fiecăruia. Include chiar în prima pagină și o aplicație cu care puteți verifica cum vă poziționați pe un set de teme importante votate în mandatul precedent.

În linii mari, grupurile politice își păstrează poziționarea, pentru că derivă în principal din ideologie, nu din interese de moment. Este bine să verificați și programele propuse pentru mandatul următor. Un punct de start este pagina special pregătită de Parlamentul European, unde găsiți, în limba română, descrierea familiilor politice europene cu trimiteri către site-ul fiecăruia. Sunt disponibile și trei așa numite Voting Adviser Applications (VAA), adică baterii de întrebări bazate pe programele partidelor cu ajutorul cărora vă poziționați față de fiecare din ele: EUvox2014Electio2014, și Votematch

Începând cu acest mandat, se adaugă o a doua dimensiune a importanței grupului politic: statele membre au convenit să desemneze președintele Comisiei Europene ținând cont și de componența Parlamentului European. Este motivul pentru care principalele grupuri politice și-au desemnat candidați la președinția Comisiei (găsiți pe Electio2014 informații despre ei, în limba română).  Tot de aici și atenția cu care urmărim posibila distribuție a mandatelor pe grupuri politice. Prin aplicația PollWatch2014, citată frecvent și de presa românească, sunt strânse date din sondajele de opinie și făcute astfel de estimări. Atenție, mecanismul de negociere rămâne unul foarte complex. Nu este o situație ca în parlamentul național, când majoritatea decide premierul (mă rog, la noi e un pic altfel, cu președinte jucător, dar asta e altă discuție). Decizia rămâne a Consiliului, adică a reprezentanților statelor membre, iar fiecare comisar în parte este nominalizat de țara sa și acceptat de viitor președinte al Comisiei. Spre exemplu, la limită, ne putem imagina situația în care socialiștii au cele mai multe mandate, dar Germania, condusă de populari, refuză să-l suțină pe candidatul Schulz; sigur că o astfel de încordare băsesciană a mușchilor e puțin probabilă, vreau doar să subliniez că simplificarea „populari vs socialiști”, foarte la modă printre analiștii de la noi, este profund greșită, pentru că anulează nuanțele, iar în politica europeană aceste nuanțe au greutate. Oricare dintre grupurile politice poate avea un cuvânt de spus, iar în România participă la cursa electorală partide din toate familiile politice.

2. Calitatea oamenilor propuși pe listele partidelor

Nu este suficient să trimitem oameni în Parlamentul European într-un anumit grup și să așteptăm liniștiți să voteze cu linia grupului. La cât de bine îi plătim, dorim să fie activi, să contribuie cu folos la formularea politicilor, să fie în legătură cu noi, cetățenii și să ne bazăm pe ei. Asta înseamnă că trebuie să fie bine pregătiți și să înțeleagă funcționarea instituției la care merg. De asemenea, trebuie să aibă calități morale care să îi recomande, să nu fie implicați în acte de corupție sau conflicte de interese și așa mai departe. Nu în ultimul rând, trebuie să știe să interacționeze cu colegii de grup și să obțină însărcinări importante. Votul sau luările de poziție în plen sunt doar minimul ce îl pot face. Amendamentele în Comisii sunt parte importantă a muncii lor. Dar în Parlamentul European există poziții cheie atribuite MEPilor. Spre exemplu, raportorul este cel ce scrie prima versiune a unui document pe un anumit subiect, deci are de la început un cuvânt greu de spus asupra felului în care acesta arată. Poate mai important este coordonatorul politic al grupului pe un anumit subiect. Acesta este cel ce negociază poziția finală a grupului, felul în care se va vota pe acel document (și tocmai am spus că aproape 90% din voturi, în medie, respectă această poziție). Dacă trimitem în PE oameni bine pregătiți, sunt mai multe șanse ca ei să primească astfel de roluri.

Listele cu candidați sunt publice, pe site-ul Biroului Electoral Central. Sunte deja pagini de Internet care oferă informații suplimentare despre candidați, realiate de organizații non-guvernamentale precum ANBCCEFOR sau APADOR-CH. Au fost și dezbateri cu partide, din care puteți vedea cum se poziționează pe anumite subiecte.  Mai mult, cea mai mare parte a candidaților cu șanse vor un mandat. Ne întoarcem deci la Vote Watch, care ne oferă sintetic informații despre activitatea MEPilor români și putem să vedem exact ce și cum au votat, ce roluri au îndeplinit, cât de bine s-au achitat de sarcini.

Din păcate avem în față liste închise. Cu siguranță pe fiecare listă găsim oameni de calitate, dar și candidați mediocri sau chiar slabi, sau, mai rău, oameni cu probleme în justiție, sau cu mandate dezastruoase în Parlamentul României sau în Guvern. Puteți lesne constata că nicio listă nu e perfectă. Însă pe fiecare listă găsim și oameni buni. Este important să citiți listele în paralel cu sondajele de opinie. Partidele au depus liste complete, contează cu adevărat doar candidații care au șanse să intre în Parlament. Calculați că pentru fiecare aproximativ 3 procente obținute, partidul mai primește un mandat (distribuția este proporțională, 100% împărțit la 32 de mandate înseamnă 3,125%, dar apar redistribuiri pentru că unele partide nu trec pragul electoral de 5%). Deci pentru un partid care are cam 10% în sondaje, candidatul de pe locul 5 trebuie să fie extrem de norocos să ajungă în PE, iar de la locul 6 încolo nici nu mai contează dacă sunt oameni de calitate sau nu. Pe scurt, decizia trebuie să fie una de compromis. Analizați toată lista pentru a decide cât de mult vă atrage.

3. Influențarea politicii interne

Vrem, nu vrem, ajungem la politica internă. Întreaga campanie a fost mai mult despre prezidențiale decât despre Parlamentul European. Am văzut la televizor și în sondaje oameni care nu candidează acum, dar și-ar dori să o facă la toamnă, ca Ponta, Johannis, Antonescu, Udrea, Predoiu etc. Un partid (PNL) s-a găsit tocmai acum să lanseze un program economic pentru România, iar exemplele pot continua. E rău că s-a întâmplat așa, pentru că deciziile ce se vor lua în Parlamentul European ne vor influența tot mai mult în viitor, și am ratat încă o ocazie să discutăm despre cum vedem noi viitorul Uniunii.

Dar nu pot să neg că în orice vot intră și o componentă determinată de politica internă. Dau câteva exemple:

  • sprijinul unor partide de care ne simțim foarte apropiați. Nu mă aflu în această situație, dar un membru de partid va vota, evident, cu partidul în care activează.
  • penalizarea unor partide pentru acțiuni recente. Pot să înțeleg că cineva extrem de nemulțumit, spre exemplu, de programul de austeritate al PDL, sau de atacul asupra statului de drept al PSD (USL), va vota contra acestor partide.
  • oprirea unor candidați cu totul indezirabili. Spre exemplu, eu cred că e important ca partide care tind către extrema dreaptă, ca PRM, Noua Republică sau PNȚCD să nu ajungă în PE, și am aceeași opinie despre candidați independenți precum Capsali sau Costea. Ei au un public mic, dar hotărât și vor trece pragul electoral doar dacă participarea generală va fi foarte scăzută. Este unul dintre motivele pentru care consider că boicotul este o idee foarte proastă.
  • influențarea unor decizii privind alegerile prezidențiale. Este clar că PSD va câștiga detașat alegerile europene. Pentru simpatizanții partidelor de centru-dreapta, miza locului 2 este importantă, pentru că poate conduce la coagularea unui consens asupra unui candidat anti-PSD.

4. Programele partidelor

Am lăsat pe ultimul loc programul partidelor românești, și nu doar pentru că știm din experiență că promisiunile pre-electorale nu au legătură cu realitatea post-alegeri. În contexul european, primează programul familiilor politice din care fac parte partidele noastre, adică primul meu criteriu. Din partea partidelor noastre, contează mai ales oamenii pe care îi trimitem să se integreze în aceste familii politice. De altfel, se vede acest lucru și din campania electorală, axată pe oameni (când nu este despre prezidențiale). Este foarte dificil să găsești programele unor partide (eu am văzut programul PDL la o dezbatere, tipărit, în mână la Stolojan, dar pe site nu e; programul PMP apare undeva pe blogul lui Cristian Preda, dar nu pe site-ul partidului; ș.a.m.d.), iar al altora este pe lângă subiect, vezi spre exemplu acel „mândri că suntem români” al PSD. Găsim însă pe site-urile de campanie ale unor candidați mai serioși propuneri concrete, subiecte pe care și le asumă, inițiative proprii pentru Parlamentul European. Pe acestea le-am integrat la criteriul al doilea, calitatea oamenilor.

Categories
random Stiri

Eu cu cine votez? Independenții

La alegerile pentru Parlamentul European s-au înscris în competiția pentru cele 32 de mandate 15 partide și 8 candidați independenți. Alegerea este la fel de dificilă ca în anii precedenți, pentru că se rezumă din nou la găsirea răului cel mai mic. Am explicat de ce nu cred în boicot și mă voi prezenta la vot. Voi avea pe buletinul de vot cele 15+8 opțiuni, la care se adaugă posibilitatea de a anula voit votul, cu ștampile multiple. Pentru că tot trebuia să încep de undeva, am trecut în revistă independenții.

Pe listele electorale sunt înscrise aproximativ 18 milioane de persoane. Anticipez o participare la vot de sub 30%. Un independent are nevoie de minim 3,125% din voturile valabil exprimate pentru a obține un mandat, adică de aproximativ 150.000 de voturi (mai multe dacă prezența se apropie de 30%). Teoretic, dacă ne gândim că fiecare independent a depus minim 100.000 de semnături, nu pare mult. În practică, de obicei candidații independenți obțin mai puține voturi decât semnăturile depuse și cazurile în care obțin mandatul rămân mai degrabă excepții. Din perspectiva utilității, votul pentru un independent nu este prea valoros. Poate avea însă valoare de simbol.

mircea-diaconu

Sondajele de opinie nu prea sunt folositoare în cazul independenților, pentru că pragul electoral pentru independenți este aproape identic cu marja de eroare a sondajelor uzuale. Un singur candidat independent, Mircea Diaconu, a apărut până acum în sondaje, ceea ce înseamnă că are șanse reale să obțină mandatul. Nu este de mirare, pentru că Diaconu combină popularitatea ca actor cu sprijinul mediatic al Antenei 3. Dacă aș vota cu el, probabil că aș putea să identific cu exactitate cine mă va reprezentat în PE. Doar că mi-ar fi foarte rușine cu reprezentantul meu, pentru că Diaconu a lăsat în urmă orice bună-cuviință în goana sa pentru un mandat călduț la Bruxelles. În plus, mă aștept ca după alegeri să se alăture Partidului Conservator, în corul umililor admiratori ai banilor lui Voiculescu.

costea-capasali

Chiar dacă numele lor este puțin cunoscut publicului larg și în consecință nu sunt vizibili în sondaje, cred că au șanse reale cei doi candidați sprijiniți de organizații religioase, Peter Costea și Iulian Capsali. Amândoi promovează același tip de discurs conservator-religios, dorind să impună în politici publice propria morală. Am calculat acum mai bine de doi că publicul conservator-religios nu depășește 13% din totalul populației. Însă în condițiile unei participări reduse și cu o mobilizare bine făcută, acest public ar putea propulsa în PE ambii candidați. Deja Capsali și-a bazat strângerea de semnături pe rețeaua de preoți ai BOR, arătând că știe cum trebuie procedat. Costea nu are sprijinul clerului local (din motivele explicate mai jos), dar are suficiente resurse financiare (un venit, ca avocat american, de 320.000 dolari în 2013, investiții personale de aproape 2.000.000 dolari) și are în spate o puternică rețea conservatoare internațională.

Dezavantajul celor doi este că deși aparent se află în armonie, de fapt sunt într-o competiție determinată de motive doctrinare: Costea este neo-protestant, iar Capsali ortodox. De altfel, Capsali a recunoscut într-un interviu că un motiv important pentru care candidează este tocmai prezența lui Costea pe listă; cum să candideze ereticul și drept-credinciosul nu? S-ar putea ca această dezbinare (să adăugăm că există și un partid conservator-religios ce concurează pe aceeași nișă, Noua Republică) să fie fatală celor doi candidați. Cât despre mine, în niciun caz nu voi vota cu vreunul dintre cei doi, pentru că valorile lor sunt departe de a mă reprezenta.

corina-ungureanu

Am crezut pentru pentru o vreme că o alegere onorabilă ar putea fi Corina Ungureanu. Femeie, tânără, trece peste momente delicat din trecut pentru a înfrunta votul popular. Ungureanu ar fi putut lesne să adopte o agendă progresistă și să încerce să lupte pentru reprezentarea femeilor. Nu este cazul. Programul său, ușor absurd, este despre cum vom rezolva toate problemele făcând sport. Mai mult, am aflat că în ultimii doi ani Ungureanu a fost „consilier pe probleme de sport în cadrul Primăriei municipiului Ploiești”. Viziunea primăriei Ploiești despre sport este că trebuie finanțate cluburile private. Spre exemplu, 3 milioane de euro în ultimii trei pentru Petrolul Ploiești, cel care îi plătește lui Adrian Mutu un salariu anual (400.000 euro) mai mare decât bugetul tuturor creșelor din oraș; sau alte 400.000 de euro doar în 2013 pentru CSU Asesoft, clubul amicului Ghiță. În aceste condiții, exclud un vot pentru Corina Ungureanu.

Ceilalți patru candidați independenți sunt din categoria prezențelor exotice ce au populat toate alegerile. Nu e de mirare că trei dintre ei sunt legați într-un fel sau altul de Domnu’ Dan și al său OTV. Să îi luăm pe rând:

  • Paul Purea este un produs OTV; la ultimele alegeri nu doar că era în PPDD, dar DD personal spunea că PP din numele partidului vine și de la Paul Purea. Iată că acum s-au despărțit: DD rămâne cu partidul, dar PP merge pe drumul său. Purea marșează pe titlul de doctor (medic), dar nu pot să nu mă gândesc la un pacient, urmărindu-i discursul dezlânat în stil Vadim, cu multe întrebări retorice, accente stranii, teorii ale conspirației, divagații și generalități și prea puține lucruri concrete.
  • Constantin Filip Tițian este neobosit: medic specialist neurochirug, avocat, mediator, director al propriei clinici medicale și al altor șase firme, producător, realizator și prezentator la propria televiziune on-line, colaborator ocazional la OTV și, iată, politician aspirant. Am văzut un calendar electoral cu Dr. Filip, în care trecuse atât candidatura la PE, cât și pe cea la președinție; omul e chibzuit, vom mai auzi de el.
  • Dănuț Liga este prototipul traseistului rămas fără coledzi și care încearcă și el ceva. A fost adus în politică de Traian Băsescu pe când era primar, apoi a prins două mandate de deputat PDL în trena președintelui. În acest timp, s-a făcut remarcat mai ales prin tot felul de combinații dubioase, cea mai cunoscută fiind țeapa cu apartamente de la re-lansarea OTV (lumea trimitea SMS-uri scumpe cu speranța că vor câștiga apartamente în blocurile fraților Negoiță, organizatorii – adică Liga și DD – au rămas cu banii). În 2012, Liga a sărit în barca lui MRU și a prins un post bun în Forța Civică, doar că partidul nu a performat și Liga nu s-a ales cu nimic. Acum își încearcă norocul într-o campanie cu slabe șanse la europarlamentare.
  • Valentin Dăeanu este nou venit în politică și e interesant pentru că vine cu o experiență mai rară în România: a făcut avere în mediul privat fără să facă afaceri cu statul. Dăeanu a înființat și dezvoltat o firmă de transfer de bani specializată în tranzacții ale imigranților din Italia; a adăugat servicii de curierat, un ziar românesc în Italia și un centru cultural româno-italian. Mi-e neclar dacă vrea să construiască o carieră politică pe capitalul de imagine din Italia sau invers, să se folosească de campanie pentru a mai găsi clienți. Nu-i dau șanse la aceste alegeri, dar e de urmărit pe viitor.

Nici la Mircea Diaconu, nici la cei patru „exotici” nu putem vorbi de program politic, pentru că nu există cu adevărat așa ceva. În cel mai bun caz, avem de-a face cu un „o să fie bine, ca să nu fie rău, pentru că sunt independent”.

Pe scurt, niciunul dintre cei 8 candidați independenți nu este de votat. Indiferent dacă ar ajunge sau nu în PE, ar fi un vot pierdut, pentru că niciunul nu pare pregătit să facă măcar o figură decentă. Nici n-am mai intrat în detalii despre marja de manevră minisculă a independenților neafiliați într-un organism care pune în prim-plan grupurile politice. Să trecem deci la partide politice (în următorul articol).

(notă: imaginile sunt preluate de pe site-urile sau paginile de Facebook ale candidaților)