Încă nu am o opinie fermă despre exploatarea gazelor de șist prin fracturare hidraulică. Înțeleg riscurile, în mare, nu cu detalii tehnice, dar nu am o problemă cu asta, ci cu faptul că nu discutăm despre măsuri de control al riscurilor; înțeleg natura costurilor suplimentare, dar prea puțin se dicută despre măsurarea lor; și înțeleg beneficiile, dar nu există suficiente indicii pentru o estimare credibilă a acestora. Pe fiecare dintre aceste paliere am dileme și aș vrea să aflu informații mai puțin contaminate emoțional sau prin corupție decât cele aflate acum în spațiul public. Mi se pare contraproductivă și chiar periculoasă cantonarea în zona ideilor luate de-a gata, de tipul „Rusia”, „independența energetică”, „agenturili/masonii/soros” și alte conspirații.
Cred că ar trebui să permitem operațiunile de explorare. Acestea au riscuri limitate și mai ușor de controlat; nu produc pagube colaterale majore; ne vor oferi informații despre potențialele beneficii; și ne vor oferi timpul necesar (e vorba de cinci ani) pentru a găsi soluții la probleme sau pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză. Dar înainte de asta, aș vrea să vorbesc despre dilemele mele.
1. Riscurile fracturării hidraulice
Infograficul alăturat, pe care l-am preluat de la Reuters, ne arată procesul de fracturare hidraulică și riscurile sale. Să le luăm pe rând.
Poluarea aerului. Este un risc tipic pentru exploatările de gaze naturale. Cred că aici suntem acoperiți cu măsuri de control, pentru că avem o bogată experiență de lucru cu resurse convenționale. Avem numeroase exploatări de gaze și nu am consemnat accidente majore de poluare a aerului, deci putem spune cu suficientă certitudine că tehnologia e solidă.
Poluarea apei fratice cu compuși chimici folosiți în fracturare. Aici tehnologia de fracturare are o primă mare necunoscută. Un amestec de compuși chimici este trimis la mare adâncime și acolo nu mai există niciun fel de control. Am văzut studii care spun că este teoretic imposibil ca acești compuși să urce prin straturile succesive de rocă de la adâncimea de fracturare la cea a apei freatice. Problema este că realitatea contrazice teoria: există cazuri, în Statele Unite, în care exact acei compuși au fost găsiți în apă, iar singura sursă posibilă sunt sondele. Dacă vrem să rămânem raționali până la capăt, atunci când dovezile empirice contrazic teoria, atunci teoria are o problemă și nu trebuie să ascundem realitatea sub preș.
Am avea nevoie acum de studii credibile și oneste despre condițiile în care se poate întâmpla această poluare (e evident că nu se întâmplă întotdeauna) și dacă în România se întrunesc aceste condiții. Sau am avea nevoie de o tehnologie nouă. Spre exemplu, am citit că un antreprenor din Alaska lucrează la o metodă de fracturare cu gaz metan, pentru că nu poate folosi apa din cauza condițiilor climatice. Nu avem la acest moment nici una, nici alta, dar am putea avea peste cinci ani măcar una din ele.
Cutremure. A doua mare necunoscută. Chiar și companiile petroliere acceptă că procesul de fracturare implică unde de șoc suficient de puternice încât să creeze mici cutremure locale. Tot ele ne asigură că aceste cutremure rămân așa, „mici”. Doar că fizica pământului este în sine o disciplină cu multe necunoscute. Cum se combină undele de șoc de la fracturare cu mișcările tectonice obișnuite în România? Nici nu știu dacă e posibil un răspuns la această întrebare.
Aș adăuga la riscurile identificate de infograficul Reuters și poluarea cu apa reziduală, un risc care nu e de neglijat într-o țară cu o istorie a neglijenței. Dar voi vorbi despre asta la costuri.
2. Costuri suplimentare
Planurile propuse de operatori ca Chevron sau RMGC privesc lucrurile strict din perspectiva proiectului, ceea ce e corect din punctul lor de vedere. Din perspectiva României trebuie să lărgim câmpul atât spațial cât și temporal, pentru a vedea ce alte costuri avem.
Apa. Este cred cel mai mare cost al proiectului. Procesul tehnologic implică folosirea unor cantități uriașe de apă. Nu e clar la acest moment cât anume s-ar folosi și cât s-ar recupera, pentru că nu știm ce rezerve de gaze sunt. Dar e limpede că e o resursă pe care nu o putem risipi. Faptul că punem apa respectivă în extragerea de gaze și nu în irigații, spre exemplu, generează un cost pe termen lung pe care trebuie să îl calculăm cu atenție înainte de a lua o decizie.
Oportunități alternative. Ce altceva am putea să facem pe terenurile unde vom avea sonde? Și cât timp după terminarea exploatării (deci după ce beneficiile directe încetează) vor rămâne inutilizabile zonele respective? Ca exemplu, în cazul Roșia Montana costurile generate de pierderea oportunităților sunt uriașe. Pentru maxim zece ani de explorare auriferă rămânem cu 120 de ani în care imense suprafețe sunt neutilizabile pentru altceva (zootehnie, industria lemnului, alte industrii ușoare, turism). Mai mult, în Statele Unite, unde era vorba de întinse zone puțin populate, poate că răspunsul a fost mai simplu. Afectează exploatarea gazelor populația? Nu am găsit răspunsuri concludente la aceste întrebări. Presupun că sunt costuri mai mici decât în cazul RMGC, dar, din nou, sunt niște cifre ce pot și trebuie a fi calculate înainte de a lua decizia de a începe sau nu exploatarea.
Prevenirea poluării accidentale. De la transportul și manipularea chimicalelor și până la administrarea apei reziduale sunt numeroase posibilități de accidente. Avem nevoie de proceduri de monitorizare și control bine puse la punct, iar acestea sunt costuri ce pot fi semnificative. Mai mult, este vorba și de managementul pe termen lung. La fiecare sondă rămân acele lacuri de ape reziduale ce trebuie întreținute. Dau din nou exemplul RMGC: întreținerea barajului și a lacului de decantare înseamnă niște (câteva zeci, am văzut o estimare) milioane de euro anual, pentru eternitate, adică un cost pe termen lung pus în spatele generațiilor următoare. Avem astfel de costuri în cazul gazelor de șist? Încă nu am găsit un răspuns satisfăcător.
Corupție. Am citit cu interes în reportajul realizat de gandul.info una din nemulțumirile locuitorilor din Pungești. Terenul pe care urmează să se construiască sonda de explorare se afla în rezerva Consiliului Local, de unde a trecut în proprietatea primarului, care încasează, probabil, niște bani de la Chevron. Astfel de tentații vor apărea oriunde se vor face explorări și vor avea un impact în costuri.
3. Beneficii
Principalul beneficiu este clar: gaze ieftine care pot să alimenteze o economie în suferință. Este un beneficiu mult mai important decât cel adus de deja mult folositul exemplu al exploatării miniere. Gazele naturale ieftine produc efecte economice în cascadă și pe termen lung, nu ne limităm doar la redevențe.
Este foarte posibil ca atunci când calculăm beneficiile să descoperim că depășesc simțitor costurile directe și cele de oportunitate, ba chiar sunt acoperitoare pentru un management foarte bun al riscurilor. Doar că avem nevoie de date concrete pentru a face acest calcul.
UPDATE. Cititorii mi-au atras atenția că acest beneficiu – gaze ieftine – nu e chiar așa de limpede precum am crezut eu. Nu sunt economist, prefer să dau cuvântul celor ce se pricep și să adaug informația că probabil prețul gazului nu va scădea, pentru că peste cinci ani ne vom afla pe o piață globală liberă. Vedeți pentru detalii comentariile de mai jos sau articolul explicativ de pe logec.ro. Așadar, principalele beneficii rămân tot redevențele și taxele. Cu atât mai important este calculul de rentabilitate al proiectului.
4. Problema ideilor fixe
Sunt de acord că e neplăcut să depinzi de gazele rusești, pentru că e un partener dificil. Dar chiar și aici e vorba de un calcul economic: așa cum noi avem nevoie să consumăm gazele respective, și Rusia are nevoie să le vândă cuiva. Va fi întotdeauna loc de negociere. Una dificilă, dar nu imposibilă, mai ales ca membri ai unui bloc european. Realitatea este că întotdeauna am scos-o la capăt cumva cu gazele.
Rusia se transformă într-o idee fixă atunci când devine unic argument: aha, ești împotriva gazelor de șist, ești vândut rușilor, nu avem ce discuta. Prostii. Avem ce discuta: riscuri, costuri, beneficii. Tocmai atunci, în momentul în care am redus totul la un singur argument (Rusia), am ieșit din cadrul unei dezbateri raționale.
Similar se întâmplă cu cealaltă marotă, „independența energetică”. Da, e bună, e de dorit, dar nu poate fi un scop în sine și nu poate scuza mijloacele. Independența energetică este bună atât timp cât generează prosperitate, dacă plătim prea mult pentru ea se transformă într-un rău. Seamănă cu ideea fixă a lui Ceaușescu de a plăti în avans datoria externă; da, e bine să nu fii dator, dar nu cu costul înfometării populației.
Tot aici intră și binecunoscuta serie „corporațiile sunt rele”, „exploatarea resurselor naturale e o crimă” sau de-a dreptul „jos capitalismul”. Transformate în axiome sau Adevăruri Fundamentale, acestea închid orice discuție. Nici nu mai poți să zici că fiecare din ele și toate luate împreună, corporații, exploatări de resurse și capitalism, stau la baza prosperității lumii moderne, că fac mai mult bine decât rău. E adevărat că avem probleme importante de etică și abuzuri, dar și exemple de bună funcționare, deci problemele sunt rezolvabile fără măsuri radicale.
Cantonarea în idei fixe anulează discuția de fond, calculul rece al beneficiilor pe care le putem avea, monitorizarea riscurilor, înțelegerea costurilor și pregătirea unor planuri de minimizare a lor.
Mai mult, anulând dialogul nu anulăm și nevoia de comunicare între părți, ci o ducem în extrem. Răspunsul la opacitatea autorităților și aroganța firmelor este dat de oamenii care protestează în câmp sau în stradă. Au ajuns acolo pentru că altfel nu pot să participe la discuție și pentru că nu au suficiente informații. Replica e tot radicală: li se spune că sunt manipulați, vânduți sau proști.
5. În loc de concluzie
Așa cum spuneam, am multe dileme. Sunt numeroase necunoscute, puncte neclare, aspecte ce trebuie clarificate. Cred însă că vorbim de o miză economică importantă, cu impact pe termen lung, că nu e bine să ne pripim să o respingem, așa cum nu e bine să ne pripim să acceptăm riscurile cu ochii închiși.
La acest moment, aș permite explorare, pentru a afla care e miza exactă, dar și pentru a câștiga timp. Aș spune explicit că nu dăm nicio garanție pentru exploatare, dar că încurajăm firmele să vină cu soluții tehnologice noi la problemele semnalate în alte părți. Și aș folosi în sfârșit poziția de membru UE, solicitând Uniunii să aloce fonduri urgent pentru căutarea unor răspunsuri credibile la multele dileme ale gazelor de șist.
O notă de final: un foarte bun material sintetic despre problemele cu fracturarea hidraulică am găsit la Casa Jurnalistului.About these ads