Ce ar fi fost dacă rămâneam toți închiși în viețile noastre private?
21 decembrie, 2013
Sunt de gardă în micul spital din Ilia și profit să scriu acest text ca să îmi ușurez sulfetul. E singurul calculator pe care îl avem în spital și am acces la el pentru că mă înțeleg bine cu șeful (el e un proeminent membru de partid). La sfârșit, șterg tot ceea ce am scris și știu și cum să nu las urme pentru că ele m-ar distruge, pe mine și pe cei dragi ai mei. Calculatorul e vechi (ah, bine că avem curent la ora asta, dar e sâmbătă și atunci nu se ia) și știu să șterg bine urmele gândurilor mele. O colegă a pățit-o, acum nu știu unde este, nu mai știu nimic de ea. Au venit cei de la Securitate și au luat-o. Și familia i-a fost dusă nu știu unde, nici mătușa ei nu a mai auzit unde. Îmi repet lucrul ăsta de fiecare dată pentru ca să nu uit, e important să nu uit.
Deci, România e un bastion al comunismului, îl avem în frunte pe tovarășul Nicu Ceaușescu (are probleme mari de sănătate, se vede că a băut mult în tinerețe și ficatul e afectat). Suntem izolați puternic de toate țările din jur și e un calvar. Suntem controlați, până și gândurile ne sunt monitorizare. Ajung să simt că îmi e greu să respir, că mă apasă ceva pe piept, un bocanc și de aceea profit de faptul că mă înțeleg bine cu șeful și pot să am acces ca să scriu. Măcat așa mă mai eliberez, altfel aș înnebuni. N-ar fi ceva nou dacă mă uit în jur. Vecini și prieteni au vorbit și au dispărut. Am învățat să trăiesc spunând tare doar ceea ce trebuie. Nici măcar în familie nu mai îndrăznim să ne împărtășim gândurile, ar fi prea periculos, nu că ne-am trăda, dar ne-am pierde controlul în situații nesigure pentru noi.
Pentru copii e cel mai ușor. I-am lăsat să creadă în ceea ce se spune, ei îl iubesc pe tovarășul, în divinizează, cred în el, câteodată periculos de puternic. În blocul de lângă noi (stau cu părinții mei, noroc că avem apartament mare și încăpem toți 5) copiii și-au turnat la Securitate părinții, au auzit ce vorbeau aceștia în dormitor (pereții sunt subțiri). Părinții au fost duși undeva departe, nu știm unde, au dispărut de pe o zi pe alta. Copiii, care au déjà 16 ani (cel mare) au rămas în casă, îi are în grija Partidul (nici măcar când încerc să fiu liberă nu pot să îl scriu cu literă mică).
Viața e grea și gri. Avem cupoane pentru hrană, haine și căldură. Noi avem noroc că am moștenit o mică grădină la țară și ai mei părinți cultivă ce pot acolo. Nu creștem porci sau vaci că nu avem destul pământ să îi hrănim, dar contribuim cu porumbul nostru la creșterea unui porc. Vecinii fac asta așa că în decembrie avem carne proaspătă, face jumi-juma cu ei.
Oricum, pentru noi e bine că eu sunt medic și mai primesc pachete, dar oamenii au devenit din ce în ce mai săraci, e foamete mare că pământul nu se mai cultivă (decât suprafețe mici). Am tăiat copacii din păduri și i-am exportat – nu mai avem păduri decât puține și au început dealurile să se surpe, iar banii i-am investit în programul de apărare. Ne apărăm granițele, ne apărăm comunismul. Singurii care mai sunt alături de noi sunt departe. Tovarășii chinezi ne mai aduc ceva, dar în rest suntem cam fără nimic. Am golit tot ce se putea goli, am exportat tot ceea ce era materie primă. Avem nevoie de bani pentru programul de înarmare. Armata a devenit o extensie a Securității, de fapt e Securitatea.
Deci, e 21 decembrie 2013 și eu mă gândesc la 21 decembrie 1989. Atunci a fost ceva, am încercat ceva. Eu nu am fost pe stradă, mama m-a tras repede în casă și așa am scăpat. Au murit unii, alții au fost duși la miliție și nu am mai auzit de ei, cred că sunt la Canal. Păcat că a fost atât de scurt, păcat că nu am avut lideri, păcat că nu ne-am organizat, că nu am făcut un partid, o platformă prin care să cerem ce doream – LIBERTATE. Ideile alea au dispărut așa cum au apărut, au rămas amintiri. Nimeni nu a mai avut curajul să le continue, să le ducă mai departe.
Gata, trebuie să termin. Trebuie să șter
Textul e inspirat din ceea ce am citit despre Coreea de Nord și din “Lebede sălbatice – Trei fiice ale Chinei“ scrisă de Jung Chang.
Am vrut să îi răspund domnului (vezi textul mai jos) în cauză prin argumente aduse la fiecare punct, la fiecare afirmație pe care o face, dar m-am oprit. Mă gândesc de mai bine de 2 săptămâni să scriu acest text inspirat de realitatea zilnică, mai acută de fiecare dată când aștept un tramvai să mă ducă spre Piața Universității. Așa am scris cele de mai sus.
La asta mă tot gândesc eu când văd oamenii că nu reacționează la ce se întâmplă acum. Am încercat (nu am pretenții literare) să le prezint ceea ce ar fi putut fi dacă nu era decembrie 89. Știu că mulți dintre ei nu au ieșit în stradă, au stat ascunși și au așteptat să vadă ce se întâmplă. Dacă nu ieșeau destui cam așa am fi putut fi acum.
Domnul Paul Dragoș face niște observații, unele adevărate, altele contestabile.
- nu avem obiective – pentru mulți ele sunt extrem de clare – respectarea legii;
- nu avem lideri/organizatori – cred că mulți dintre noi sunt organizatori și reușim până la urmă să ne organizăm (vezi lanțul uman din jurul Parlamentului de ieri, 21 septembire 2013);
- nu suntem lucizi – ieri cel de lângă mine chiar spunea “noi încercăm“;
- nu căutăm rezultatul – suntem mulți ong-iști, cei care încearcă să pună lemne pe focul civismului în România, dintre care mulți implcați de ani de zile în lupta contra proiectului. Nu suntem de azi de ieri, nu am apărut spontan în această dispută, nu stăm fără să comunicăm între noi și să nu gândim alternative – cred că domnul în cauză ne subestimează profund;
- că nu avem cultură civică – ieri un biciclist, avea cam 40 de ani (deci nu puști), obosit după km parcurși în marșul bicicliștilor care au cerut piste de biciclete pe șosea în București, a răspuns întrebărilor mele aducând în discuție chiar spiritul civic care trebuie să se manifeste. Acest spirit civic care face ca după proteste bulevardele să rămână curate, mașinile nezgâriate, jandarmii deloc deranjați;
- spune că îl putem înjura – dar noi nu facem asta, noi nu distrugem, nu înjurăm, nu suntem violenți. Noi venim cu argumente, noi căutăm informații, noi dezbatem.
Și chiar dacă cele 3 săptămâni de proteste nu se vor termina cu respingerea proiectului de exploatare, noi tot vom avea o Victorie– am înțele că putem fi civici, că avem o voce, că avem drepturi și că trebuie să ni le cerem (deh, aștia din ong-uri tot asta fac de mulți mulți ani).
Suntem o forță când ne punem mințile împreună (cei din stradă au IQ-uri peste medie), imaginația la treabă, dorința de a face un lucru bun. Noi nu suntem furioși, noi suntem calmi și informați, politicoși până peste poate, dezbatem probleme politice și economice chiar și în timpul marșului.
Mă opresc aici și las pe alții, mai deștepți, mai citiți și mai informați ca mine să comenteze, să critice, să aducă argumente pro sau contra.
Paul Dragos Aligica
Interesul in chestiunile publice dovedit de acest grup de romani ce se manifesta acum entuziast, ingenios si steril este un fenomen pasager. E nesustenabil. In mod inevitabil se va termina in dezamagiri si o noua retragere in universul chestiunilor private din care majoritatea acestor demonstranti a scos brusc capul recent.
De unde stim asta? Doua ratiuni:
Prima vine din simpla analiza a obiectivelor si directiei miscarii. Analiza de caz si evidenta empirica au facut-o deja altii. Ne ramane concluzia: 1. O miscare colectiva care nu are obiective clare si un sistem organizat de atingere a lor, se va stinge treptat in confuzie.
Haideti sa fim lucizi si sa privim lucrurile asa cum sunt, fara suparare: Flacara entuziasmului se stinge. Daca nu e inlocuita cu disciplina sau forta actiunii coordonate cu scop si rezultat, restul e marasm si dezamagire. Poeziile, refernele duioase, auto-admiratia, solidaritatea, lozincile si naivitatile generationale nu tin loc de organizare si forta de dislocare sau tractiune.
A doua e mai sofisticata. Vine din scrierile lui Albert O. Hirschman. In “Shifting Involvements: Private Interest and Public Action”, eminentul autor a studiat fenomenul alternantei perioadelor in care oamenii devin activi public cu cele in care se intorc spre sine si chestiile private. Sunt niste cicluri. De la public la privat si inapoi.
La Romani (1) ciclul pare excesiv de asimetric. Perioade imense de interes pana la blocaj in universul privat, ingust, urmate de scurte explozii de implicare publica. (2) Nevand nici cea mai mica notiune de organizare si civism constructiv, sa nu vorbim de capacitati politice, totul se reduce la elementele unui fenomen psiho-social simplu, mai mult sau mai putin ciclic.
Ma rog, “la romani” e un fel de a zice. Vorbim la clasa asta, educata care e in strazi acum… “La romani” e greu de spus ce e in sufletele lor in general. Probabil e meci.
Ce va urma?
Evident vom intra in ciclul privat. De aceea cei care sunteti in mass media si jurnalism pregatiti-va backgroundul pe: psihologia relatiilor, new age, spiritualitate, chick-flick, moda, film, lifestyle, decoratiuni interioare, viata sociala, arte minore in registre minore, counseling etc.
Va fi cerere mare.
PS – Fara suparare: Ce e mai sus e o analiza neutra. Daca cineva nu e de acord cu mine, nu ma injurati, dovediti prin actiune contrariul. Pana la proba contrarie, recunoasteti, va rog: conjectura de mai sus e mult mai plauzibila.
Shifting Involvements: Private Interest and Public Action (Twentieth-Anniversary Edition) (2002) Albert O. Hirschman