Categories
Stiri

Roşia Montana: perspectiva “tunului” (reluare)

La Roşia Montana există un zăcământ mare de aur ce poate fi exploatat. O facem sau nu? Sunt argumente pentru: industrie, progres, bunăstare pentru cei din zonă, beneficii pentru bugetul public. Sunt şi argumente contra: încălcarea dreptului la proprietate, nerespectarea legilor, protecţia unor obiective culturale şi arheologice, protecţia mediului. Între ele, se află în discuţie dezvoltarea economică a zonei şi locurile de muncă, subiecte cu dus şi întors: ambele în creştere pe timpul dezvoltării proiectului (între 3 şi 12 ani), dar cu o cădere bruscă după finalizarea acestuia. Într-o lume ideală decidentul ar pune în balanţă argumentele pro şi contra, ar asculta părţile implicate, ar decide. În realitate, totul s-a transformat într-o bătălie de marketing între investitor (care acum a procurat şi sprijinul PDL) şi opozanţi. Se vorbeşte doar despre progres vs mediu, ceea ce este o simplificare ridicolă a întregului peisaj.

Să ne plasăm deci în realitate. Suntem în România anului 2013. O tabără vorbeşte despre bani cinstiţi aduşi la buget, alta despre mediu şi cultură. Hai să fim cinici şi pragmatici: unde aţi văzut în ultimii douăzeci de ani bani cinstiţi la buget, mediu şi cultură? Cu siguranţă nu în România. Aici avem perspectiva tipic românească a proiectului: ce a “tunului” sau “ţeapa românească tradiţională”.

Proiectul este chestionabil din perspectiva încrederii în promisiunile investitorului. Vorbim de o exploatare de suprafaţă pe patru versanţi. Asta presupune că patru munţi vor fi dinamitaţi (la propriu) rezultând astfel de cratere. Tot pământul va fi dus în vale şi decantat într-un mare lac, străjuit de un baraj înalt. În acest lac se folosesc cianuri. Vor avea permanent grijă, investind pe măsură, să respecte toate standardele să nu apară deversări. Totul ar dura 10-12 ani şi la final rămân patru cratere pe patru munţi ciuntiţi, în mijloc lacul cu cianuri. Vegetaţie nu va fi. Nu se va putea face nici agricultură, nici turism, nici industrie. Zonă moartă pentru câteva secole.

Acum vine partea a doua a proiectului, adică re-ecologizarea. Compania promite că va face următoarele:

  • unul din cratere va fi umplut cu apă urcată la deal
  • celelalte cratere vor fi umplute cu pământ adus, tot la deal
  • peste toţi cei patru versanţi vor turna pâmânt fertil, adus cine știe de unde
  • deasupra vor pune copaci

Ei zic că toată asta va dura 4-5 ani şi va costa sub 100 milioane de euro. Iar eu trebuie să am încredere că ei vor face asta.

Să menţionăm că vorbim de o companie înregistrată într-un paradis fiscal, care momentam nu are bani de investiţie, ci îi caută pe la bănci, înfiinţată de un fost securist (Frank Timis) certat cu legea şi investigat pentru fraudă la bursa din Londra (tot cu companii miniere, înainte să se mute la bursa din Toronto, cunoscută pentru afacerile cu risc mai ridicat) şi predată unor rechini tipici. Iar marile instituţii publice româneşti ar trebui să controleze că se respectă planul.

Iată problema: cum să ai încredere într-o comapanie dubioasă că va face ce a promis şi în statul român că va reuşi să controleze acest lucru? Adică autorităţile noastre care nu-s în stare să prindă picior de corupt deşi toţi suntem de acord că se fură să fie în stare să controleze că se face legal o afacere cu un potenţial de câteva miliarde derulată de o căsuţă poştală? Sigur că da, iar la Caritas banii vor creşte de opt ori, fiind înveliţi în staniol de domnul Vântu de la FNI în colaborare cu domnul Nicolaiciuc de la CFR şi domnul Năstase de la Cornu, sub supravegherea amabilă a domnului Videanu de la Marmosim. Cu siguranţă clipurile de la tv vor fi cool!

Uite cum cred eu că va fi, dacă se începe proiectul: în primii doi ani, când se construieşte mina, se merge în parametri. Apoi se începe minerit în ritm alert, timp de vreo 4-5 ani şi se scoate grosul zăcământului. Nu se respectă standardele pentru a câştiga viteză, vor protesta nişte ecologişti, autorităţile vor investiga în ritm de melc, se va tărăgăna. Apoi brusc firma va da faliment. Vom rămâne în braţe cu peisajul dezolant cu care nu se poate face nimic şi vom căuta orbul să-i scoatem ochii prin paradisul fiscal. Da, vor intra nişte bani din redevenţe în bugetul de stat şi da, vor fi nişte locuri de muncă pe termen limitat. În schimb, vom avea un dezastru pe vecie. Un tun ca oricare altul. O ţeapă pe care o vom plăti din buzunarul propriu câteva generaţii de aici încolo.

Revedeţi versiunea lor (nu povestea de la televizor, ci povestea cu urcatul apei la deal şi celelalte) şi versiunea mea simplă. Uitaţi-vă în jur, amintiţi-vă de Caritas, RAFO, Petromidia, Călăraşi, huilă, Petrom, FNI, de toate marile privatizări şi marile afaceri ale statului, de toate ţepele tradiţionale româneşti. Nu e nicio conspiraţie, nicio minune, niciun mister, ci doar încă un tun, unul uriaş, îndrăzneţ, probabil minunat construit pentru cei cu gustul aventurii şi fără scrupule, dar doar atât: un tun.

Că un ministru face lobby dur şi pe faţă proiectului? Că europarlamentari altfel onorabili sunt pe cale să schimbe după un efort furibund de câteva zile o decizie a PE privind folosirea cianurilor? Că sunt comentatori precum cei citaţi aici care scriu evident la comandă atunci când trebuie şi ce trebuie? Că este ignorată Constituţia şi greu câştigatul drept la proprietate? Că diversele “puteri” ale statului, locale şi centrale, se întrec în decizii controversate şi unele evident ilegale în sprijinul proiectului? Că se cheltuie o mică avere în campanii agresive de marketing? Că sunt cumpăraţi pe bani grei indivizi cu morgă ca domnul Balthazar şi domnul Chişu? Că se inventează teorii ale conspiraţiei, că apar duşmani închipuiţi, că se zgândăre eficient fobiile naţionale? Toate sunt “normale”, sau mai bine zis naturale, aşa se dă un tun serios! Ţeparii sunt profesionişti.

Nici nu mai vorbesc de jocul dublu al “investitorului”, care de ani buni vinde acţiuni pe bursa din Toronto pentru exploatarea aurului din pădure. Dacă urmăriţi evoluţia cursului veţi observa că ori de câte ori se ducea în jos venea imediat o campanie de marketing, o declaraţie binevoitoarea a unui ministru român, o decizie favorabilă a unei autorităţi locale, pur formală dar bine prezentată în context ca un pas înainte. Mirajul aurului funcţionează şi acum ca întotdeauna: lumea cumpără, în buzunarele escrocilor intră bani. Indiferent dacă proiectul iese ei câştigă, se îmbogăţesc, că buzunarele alea sunt de negăsit printr-un paradis fiscal dacă ceva iese rău. Pentru cei ce au jucat la bursă poate fi oricum o ţeapă – şi probabil va fi inclusiv dacă iese proiectul – dar măcar ei şi-au jucat banii lor privaţi, din proprie voinţă, liber consimţit.

Mie mi-a ajuns să plătesc “bieţii” proşti care şi-au băgat banii la FNI şi Caritas, să plătesc toate datoriile tuturor RAFO-urilor şi minelor şi Petromidiilor şi Bancorex-urilor şi CFR-urilor, să pierd bani de pe urma tuturor tunurilor. Gata, nu mai vreau. Şi de aceea sunt împotriva proiectului de la Roşia Montana, înainte chiar de a vorbi de proprietate, mediu, cultură, economie. Pentru că e o tun, o ţeapă tradiţională.

Notă: am scris articolul de mai sus în luna mai 2010. Între timp, s-a schimbat puterea, am aflat unele informații, s-au schimbat unele nuanțe. Însă ideea de bază rămâne: perspectiva tunului este tot mai bine conturată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *