Categories
Stiri

Mișcarea Populară pe drumul soluțiilor imorale

Partidul Mișcarea Populară (PMP) nu a reușit încă să se înregistreze la tribunal; trebuie să facă acest lucru dacă vrea să participe la alegerile europene din mai 2014 – și de vrut, vrea, căci ne povestește membrul fondator Daniel Funeriu că toată agitația cu trecerile dintr-un partid în altul este despre obținerea unui loc eligibil pe listele pentru Parlamentul European. Până să ajungă să existe cu acte în regulă, PMP a reușit performanța de a fi reprezentat la nivel european (europarlamentarul Preda), național (deputatul Tomac) și acum local (vreo 20 de primari), printr-o șmecherească manevră de traseism politic orchestrată de un dubios avocat-politician în județul Argeș. Toate racolările din tabăra PDL către PMP sunt cumva legate de președintele Băsescu.

Europarlamentarul care reprezintă Mișcarea Populară este fostul consilier prezidențial Cristian Preda. Suspendarea lui din PDL a venit la fix pentru a-i permite să se înscrie onorabil în MP. La vremea respectivă, Mișcarea încă mai susținea că nu primește politicieni, după cum ne-a spus chiar domnul Preda pe acest blog. Zilele trecute, exact după vizita de mare succes a președintelui Băsescu în Republica Moldova, a părăsit PDL deputatul Eugen Tomac, cel ce reprezintă basarabenii în Parlamentul României. Tomac este unul dintre cei doi parlamentari PDL ce și-au câștigat colegiul, o victorie datorată tocmai popularității mari peste Prut.

În acest week-end, în timp ce făcea glumițe cum că s-ar fi dus pe la niște târguri populare în comune argeșene „ca să bea o bere”, președintele Băsescu a negociat în stilul caracteristic transferul unui pachet de primari pedeliști către Mișcarea sa dragă. Vrea douăzeci de primari argeșeni (21, zice A3, 22, noteză Realitatea, 24, plusează ziare.com) au fost excluși din PDL de către Comitetul Director al organizației locale. E o șmecherie la mijloc: dacă și-ar fi dat demisia, și-ar fi pierdut și funcțiile de primari, conform legii. Dacă sunt excluși, pot să rămână primari și să se înscrie în alt partid. Schema a fost pusă la punct de șeful filialei argeșene a partidului, fostul senator Mircea Andrei, care apoi și-a dat și el demisia, urmând să treacă în tabăra prezidențială. Toate aceste excluderi și demisii trebuie transmise conducerii centrale în cinci zile pentru a deveni oficiale; vom vedea cum reacționează Blaga și ai lui.

Acest Mircea Andrei este fost procuror convertit în avocat, cu o avere impresionantă, făcută și din multele contracte cu instituții publice. În politică a trecut prin APR și PNL înainte de a poposi în PDL (informații detaliate pe româniacurată.ro). Ziaristul Cătălin Prisăcariu ne spune și că senatorul-avocat Andrei i-a reprezentat, printre alții, pe Vântu și Luca, inclusiv în afaceri legate de Realitatea Media, postură din care a cenzurat articole despre el din Academia Cațavencu. La ultimele alegeri interne din PDL a semnat lista lui Blaga, ceea ce nu îl împiedică să trădeze senin acum. Pe scurt, este exact tipul de politician blamat de Manifestul Mișcării Populare:

Ne-am săturat să vedem cercetați sau condamnați penal, agramați, corupți, incompetenți, măscărici și mincinoși câștigând alegerile generale sau locale! Vrem să fim reprezentați de oameni competenți, cinstiți, valoroși!

În cazul lui Cristian Preda, PDL este cel care a renunțat la europarlamentar. La Eugen Tomac deja vorbim de traseism pur, deputatul a sărit dintr-o barcă în alta fără să clipească; dar măcar e vorba de un politician onorabil. Însă cu Mircea Andrei și gașca lui de primari „excluși” ne aflăm în fața unui exemplu tipic de mizerie politică dâmbovițeană.

Problema e că onorabilitatea unor Preda sau Tomac nu este suficientă pentru a aduce voturi în România lui mai 2014. Viitorul partid are nevoie de bani și activiști, dacă vrea să câștige. Președintele Băsescu nu e obișnuit să piardă, așa încât a luat problema de coarne și aplică metoda lui preferată: scopul scuză mijloacele. Cu Mircea Andrei & Co, Mișcarea Populară merge ireversibil pe drumul soluțiilor imorale. Singura întrebare este dacă membrii Mișcării vor avea tăria de caracter să spună nu manvrelor președintelui, preferând o construcție pe termen lung unui potențial câștig la alegerile de la anul.

Categories
Stiri tu cu cine ai vota

Cine împacă România?

Polarizarea e maximă în aceste zile caniculare. Argumentele raţionale au fost demult depăşite, dezbaterea a ajuns doar emoţie încinsă la punctul de fierbere, pe care-l vom depăşi cât de curând.  Nimeni nu mai are răbdare, fiecare are doar convingeri şi îşi caută motivaţii pentru a şi le striga:  “Băsescu e un ticălos” sau  “Ponta şi Antonescu sunt nişte ticăloşi“. Ambele afirmaţii sunt adevărate iar ticăloşia cea mai mare este că ni se vând drept alternativă.

O colegă e anti-proiectul Roşia Montană dar va vota să rămână Băsescu. Alţi trei colegi au depăşit cu mult sarcasmul, când ea încearcă să explice de ce nu ar trebui terfelită Constituţia. Nişte pensionari trăiesc cel mai confortabil trai al vieţii lor, din boom-ul anilor ’70 încoace: casă renovată, vacanţe, bani în plus pe card lună de lună. Desigur, se sprijină pe pensia tradiţională, adică pe ajutorul copiilor lor deveniţi adulţi. Însă ruptura e totală, de fapt ei cred că trăiesc foarte prost, că aşa le toarnă televizorul în sufragerie, seară de seară. Copiii sunt plecaţi pe unde îi cară proiectele lor IT, nu mai au de de mult timp de dezbateri politice în sufrageria casei. Doi prieteni vechi se reîntâlnesc pe facebook, unde ajung să se certe pueril pe binomul politic al prezentului. O altă prietenă, care sigur citeşte, a renunţat la argumente şi  îi va ascunde buletinul tatălui ei, în ziua votării. Şi sunt mult mai multe exemple din birou, din case, din piaţă şi desigur, de la colţu’ străzii. Unde s-a ajuns?

Am renunţat să mai intru în polemici cu prietenii. Pe unii îi văd un pic în urma mea cu perplexitatea şi frustrarea, încă discutând, încă făcând apel la argumente raţionale. Nu sunt un resemnat de felul meu, dar sunt cu picioarele pe pământ cât să ştiu că nu pot schimba lumea. Dacă nu îmi pot convinge părinţii că greşesc în alegerea lor, dacă nu pot face măcar un singur amic să-şi pună întrebări sau să aibă măcar nişte îndoieli, atunci ce rost are să-mi pierd timpul?

Nu mai suport discuţiile în alb-negru. Nuanţele au dispărut complet. Cine mai are abilitatea de a nuanţa oricum e de fapt deja decis dacă e alb sau negru. Da sau Nu. Toţi sunt deja convinşi, se discută în termeni de “Ba p-a mă-tii!” iar justificarea fiecărei părţi e că şi ceilalţi au încălcat legea, ce noi suntem mai fraieri? totul într-o spirală aiuritoare de ură. Doar inocenţii îşi mai permit să se împotrivească machiavelicei “Scopul scuză mijloacele”.

Se pare că oamenii vor linişte, cu orice preţ. Şi eu vreau linişte, vezi titlul, însă nu sunt deloc liniştit, nu pot, să mă scuze cei convinşi de altceva, efectiv nu pot să mă întorc la liniştea din anii ’90.  Mă recitesc şi îmi dau seama că vorbesc ca un bătrân pentru cele opt noi generaţii de votanţi care au crescut fiind anti, fiindcă nu-i aşa, e cool la vârsta asta să fii anti, iar eu am fost la fel. Ce să le zici lor sau celorlalţi orbiţi de ură, explicabilă de altfel? Că vor ajunge să-l regrete pe Băsescu? Că e sigur că aşa va fi, vezi milioanele care-l regretă pe Ceauşescu după 22 de ani sau milioanele cu care Iliescu a revenit în forţă acum 12 ani.

Nu te crede nimeni, toţi sunt convinşi. Îi rog măcar să ţină minte, fiindcă mie nu îmi va face nicio plăcere să sar cu “V-am zis eu!”, ar fi un sarcasm foarte trist. Apoi, când pârjolirea se va fi sfârşit ar trebui să reuşim să ne împăcăm cumva. Azi nu ştiu cine poate împăca România.

Categories
Stiri

Saracia si capcanele ei

In mai guvernul anunta majorarea sumelor pentru cei care beneficieaza de venitul minim garantat, dar si majorarea numarului beneficiarilor de la 214.000 la 279.000 cu promisiunea ca in ianuarie 2014 acest numar va ajunge la 307.000. in cadrul aceluiasi anunt al guvernului se preciza ca VMG-ul (asa cum este deja bine-cunoscut de cam toata lumea) va creste de la o medie de 191 de lei/luna la 217 lei/luna, fondurile fiind asigurate de la ”va fi asigurată din taxarea producătorii de energie pentru veniturile suplimentare obţinute de aceştia în urma liberalizării preţurilor”.

Ok, totul este bine si frumos avand in vedere ca traim intr-un stat condus (in mare parte) de un govern socialist. Si eu impartasesc aceleasi idei socialiste, doresc ca cei defavorizati sa fie ajutati si sprijiniti de catre stat, mai ales ca traim intr-o Europa care are cam aceleasi valori.

Nu pot insa sa nu ma gandesc ca acum o saptamana, fiind la mama la tara, trudeam din greu in gradina ei ca sa plivesc padurea de buruieni care aparusera in urma absentei mamei (2 saptamani dedicate unei operatii de protezare de genunchi). Mama se intelesese cu cineva, chiar platies in avans, ca sa vina sa pliveasca si sa sape in mica gradina pe care se incapataneaza sa o cultive. Din cele spuse de vecinii nostrii, persoana respectiva a fost doar o singura data la noi in gradina (nu exista garduri, deci din camp poti orcand ajunge in gradinile oamenilor) unde a plivit ceva buruieni.

Am fost furioasa pentru ca eram coplesita de treaba – trebuia sa fac curat (gospodaria mamei nu e mica), mancare, sa hranesc animalutele, sa am grija de mama si in plus sa muncesc din greu in gradina. Motivul – nu gasim oameni dispusi sa faca bani muncind, in ciuda fapului ca sunt destui oameni saraci in sat, fara un loc de munca. Asa ca am pornit vitejeste sa plivesc, sa curat via, sa leg rosii etc.

In timp ce smulgeam buruieni am inceput sa devin liberala, sa gandesc ca doar cei care muncesc au dreptul sa aiba, ca saracii nu ar trebui ajutati pentru ca de fapt nu vor sa munceasca. Furia m-a ajutat la smuls cat mai multe buruieni care devenisera, din cauza timpului propice (ploaie din plin si soare la fel) mai inalte cu mult decat ardeii, telina (a fost o aventura sa nu o smulg pentru ca nu se vedea deloc din buruieni) si vinetele.

Apoi am medidat mai mult asupra problemei. Am realizat ca oamenii aceia saraci, beneficiari ai VMG-ului (in cel mai bun caz) nu au nici o perspectiva, nu prea au pentru ce muncii ca sa acumuleze. Ei traiesc de la o zi la alta. Au un nivel scazut de educatie, nu prea au calificari, nu au avut o slujba stabila si au sanse minime de a gasi una. Guvernul socialist nu face prea mare lucru pentru ei decat sa ii tina in starea in care sunt, pe ei si pe copiii lor.

Nu cunosc ca onor guvernul sa aiba o strategie pentru acesti oameni, Romania are o rata de absorbtie a fondurilor europene de 19% (in 5 iulie 2013), fonduri care ar fi putut ajuta mult si schimba multe, iar Strategia Guvernului Romaniei pentru Incluziunea Sociala a Cetatenilor Romani apartinand Minoritatii Rome 2012-2020 este mai mult un document de hartie, praf in ochi pentru oficialii de la Bruxel.

Deci redevin socialista, dar una disperata care nu vede lumina de la capatul acestui tunel. In plina criza economica Romania nu a duce bine, dar sta pe un sac mare de bani (cei europeni), pare ca asteapta solutii, se plange de lipsuri, dar ii lipseste viziunea. Politicienii nu vor sa investeasca in viitor pentru ca roadele vor fi culese de altii, mai tarziu, mult mai tarziu. Saracia insa ramane, din ce in ce mai evidenta, din ce in ce mai prezenta.

Categories
Stiri

Ponta, banii și dictatorii

Neostoit după apriga luptă cu dictatorul Băsescu, încheiată nedecis printr-un pact de coabitare, premierul (social-)democrat Ponta pare decis să studieze obiceiurile dictatorilor în mediul lor de viață, astfel încât la următoarea rundă să fie mai bine pregătit. Tânărul plagiator a purces la un turneu asiatic ce a inclus Azerbaijan, Kazahstan, Uzbekistan și China. Ponta a ratat vizita în Belarus, dar nu e timpul piedut să compenseze cu o vizită fulger în Coreea de Nord. Ca să justifice cumva timpul și banii, Ponta s-a întors și cu promisiuni fanteziste de investiții în România, nu doar cu strângerea legăturilor cu unele dintre cele mai longevive regimuri autoritare din lume.

În Azerbaijan găsim prima dinastie prezidențială din lume. Ilham Alyev, sau Aliev al II-lea, a preluat în 2003 funcția de președinte de la tatăl său, Heydar, adică Alyev Întâiul. Acesta din urmă, general kaghebist convertit la lider naționalist, are o veche istorie de prietenie cu politicienii români. Încă din 2007 în Parcul Tei din București a fost dezvelită statuia dictatorului azer, pe o alee ce îi poartă numele, cu participarea președintelui Băsescu, cel care nu a pierdut ocazia să îi laude viziunea eliberatoare (nu, nu era ironic, așa gândește el).   În vremuri mai recente, vice-președintele ICR, Horia Gârbea (demis între timp), a publicat un omagiu ca pe vremuri, pentru care a primit și o distincție oarecare a statului azer. Bună parte a stabiltății dictaturii de familie din Azerbaijan se datorează rezervelor însemnate de hidrocarburi ale țării.

Ignorând că azerii tocmai ne-au tras indirect clapa, omorând proiectul Nabucco, Ponta a reluat tradiția de bună prietenie inițiată de noul său mentor de la Cotroceni și a propus companiei petrolieze azere să cumpere Oltchim. Rezultatul vizitei a fost un răspuns politicos.

Așa că primul-ministru al României și-a continuat turneul în Kazahstan, o altă țară plină de petrol și gaze (la propriu), unde domnește unul dintre cei mai fericiți dictatori ai lumii, Nursultan Nazarbayev. Căderea URSS l-a prins pe Nazarbayev în funcția de prim-secretar al sovietului kazah, de unde a cârmit imediat către independență și naționalism. În 1991 a fost ales președintele tinerei republici, iar în 1995 și-a extins mandatul cu încă patru ani, prin referendum. Ulterior, s-a hotărât că e mai frumos să câștige alegeri, așa că a candidat cu succes în 1999 și 2005. În acest context, succes înseamnă invariabil 91 virgulă ceva la sută din voturi. După ultima victorie a fost o mică discuție constituțională, pentru că textul fundamental spunea că un președinte poate avea maxim două mandate. Ca să rezolve problema, Parlamentul a votat în 2007, din proprie inițiativă, un amendament la Constituție prin care Nazarbayev și doar el are voie să candideze de câte ori dorește. În 2010, același Parlament i-a oferit președintelui titlul de Părinte al Națiunii, dar acesta, modest, l-a refuzat. Modestia lui Nazarbayev se vede și din faptul că în toată țara sunt doar două statui ale sale, la care se adaugă o universitate și vreo trei mulaje de bronz ale palmei sale, în care cetățenii își pot așeza gratuit propria palmă, punându-și o dorință. O grevă din 2011 într-un oraș industrial, singura opoziție veritabilă timp de două decenii, a fost prompt înăbușită cu gloanțe. Altfel, Kazahstan este o țară bogată. Din nefericire pentru poporul kazah, președintele nu are niciun fiu să îi urmeze la conducere, însă se spune că a pus deja deoparte peste un miliard de dolari pentru viitorul celor trei fiice.

Relațiile româno-kazahe sunt desigur bune, chiar dacă KazMunai, compania petrolieră de stat, ne-a tras o țeapă în dosarul Rompetrol. Pentru că Ponta a ajuns acolo imediat după eșecul Nabucco, i s-a oferit să primim și noi o țeavă mai mică, extensie a South Stream. Nu e clar cine plătește, dar premierul nostru a părut fericit.

Oprirea în Uzbekistan e mai greu de explicat economic, pentru că această țară, deși bogată în resurse, nu este deloc cunoscută pentru investițiile sale în exterior. Poate că rezervele de aur (locul patru în lume) să o facă interesantă pentru premierul ce tocmai și-a regăsit interesul pentru proiectul de la Roșia Montana. Sau poate i s-a părut că Islam Karimov este un caz interesant. Până la un punct, Karimov pare a-l copia pe Nazarbayev: secretarul de partid la câștigarea independenței devine primul președinte ales „democratic” în 1991, își extinde mandatul în 1995 prin referendum, este reales în 2000 și din nou în 2007, deși Constituție spune că are voie doar două mandate. Nici el nu are fii, dar cele două fiice au clare ambiții politice și i-au dat și trei nepoți. Karimov este unul dintre cei mai duri dictatori în viață, cunoscut și pentru baia de sânge din 2005, când câteva aproape de protestatari au fost încercuiți de forțele de ordine și împușcați cu sânge rece. Regimul uzbek recunoaște 187 de morți, alte surse vorbesc de câteva sute.

Din Uzbekistan Ponta nu s-a întors cu nicio promisiune economică, dar a vizitat cu interes Samarkand, oraș încărcat de istorie, pe care orice turist și-ar dori să îl vadă.

Ultimul popas al așa-numitului turneu asiatic este China. Spre deosebire de celelalte trei țări, China nu are o dictatură a unei persoane, ci una a unui partid. Durata domniei liderilor supremi scade (Mao – 27 de ani; Deng – 16; Jiang și Hu – câte zece, fiind înlocuiți înainte să moară), iar puterea este exercitată de Comitetul Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist, un grup de șapte tovarăși care dețin controlul a tot ce mișcă în cea mai numeroasă națiune a globului și una dintre cele mai mari puteri economice. Poate că la noi ăstora șapte le-ar fi zis baroni, moguli sau cine mai știe cum, să nu speculăm. Nu insist asupra modului autoritar în care Partidul Comunist exercită puterea în China, și nici asupra tragediilor ce însoțesc acest control. Notez doar că există o adevărată admirație a multor politicieni de la noi pentru modul de funcționare a societății chineze și, din păcate, o însemnată parte a populației are sentimente similare.

Cover-ul paginii de Facebook a lui Ponta

Deocamdată Ponta nu s-a întâlnit cu niciunul dintre cei șapte, dar se pare că mâine, marți, ar urma să se vadă cu Xi și Li, adică cei mai importanți dintre ei.  Între timp, a avut mai multe întrevederi cu alți tovarăși mai mici sau chiar mititei, spre exemplu șeful unei televiziuni locale sau un viceprimar. Comparat cu cei șapte, acesta din urmă poate intră cu greu în primii șapte mii de mari tovarăși, ceea ce nu îl împiedică să aibă în birou un tablou fabulos, pe care îl puteți admira în imaginea ce însoțește acest articol, imagine ce tocmai a devenit cover-ul paginii oficiale de Facebook a premierului nostru. Urmând visul tuturor liderilor europeni, de când cu criza, de a primi bani chinezi (fără număr, fără număr), Ponta are tolba plină de proiecte și e gata să vândă orice, doar să vină chinezii. Către presă a fost aruncat zvonul că ar fi interes pentru centrala nucleară de la Cernavodă; de urmărit, dar nu e prima dată când se spune acest lucru.

Aparent, turneul se încheie la Beijin, Coreea de Nord mai așteaptă. Unele spirite atente au remarcat că un alt premier din zona noastră, Viktor Orban, și-a început cariera cu vizite similare la bogații dictatori asiatici. Ba chiar ar fi obținut ceva investiții chinezești în Ungaria, pe vremea când se ținea mândru și dădea cu tifla Comisiei Europene și Fondului Monetar Internațional. Dintre aceste spirite, cele mai cârcotașe au remarcat și că ulterior Ungaria a intrat într-o acută criză economică, dar mai ales că derapajele de la democrație, stat de drept și respectarea drepturilor omului s-au înmulțit considerabil, transformând statul maghiar în paria Uniunii Europene. Pare-se că pe lângă bani, Orban ar fi deprins și altele de la prietenii lui autocrați.

Cum noi avem un nefast istoric al influenței nord-coreene asupra gândirii megalomanice a primului Geniu al Carpaților, nu pot decât să sper că tânărul Victor nu va merge pe drumul mai experimentatului Viktor. Cât despre promisele investiții azero-kazahe-chineze, vă rog să îmi permiteți să fiu sceptic. Aștept uzbecii.