Categories
Stiri

Băsescu trece, mamele rămân

Președintele Băsescu a dat cu sete cu bâta în baltă. În două fraze s-a făcut vinovat de mârlănie, misoginism și rasism, cu deja vestita declarație despre „femeia romă” și „femeia manager”. Nu îl suspectez pe Băsescu că a greșit. Președintele se află în plină campanie de recâștigare a popularității și folosește obișnuitele trucuri populiste la care este maestru. Dintr-o lovitură a câștigat agenda publică pentru două-trei zile și sprijinul majorității care ascultă cu plăcere povești de tipul „romii nasc mulți copii și ne cotropesc”. Să lăsăm la o parte această abordare superficială și să privim o clipă problema de fond. Cifrele reci ne arată că avem o problemă demografică majoră, iar o analiză onestă ne spune că încă nu facem nimic să răspundem acestei probleme. În același timp, nu doar numărul contează, ci și felul în care ne creștem și educăm copiii.

Demografia ne spune că, pentru o înlocuire simplă a generațiilor, rata totală a fertilității – adică numărul mediu de copii la o femeie – trebuie să fie de minim 2,1. În România, ultimul an în care am avut o rată superioară acestui prag a fost 1989 (rata 2,2). De atunci a scăzut rapid și apoi, din 1995 încoace, a rămas constantă la 1,3. Principala cauză a acestei evoluții este accesul la decizia și mijloace de planificare familială. Este interesant de făcut o paralelă cu perioada 1960-1966, pentru a elimina pista falsă a avortului. 

Avortul – o pistă falsă

Liberalizarea avortului (în 1957) l-a transformat în principala metodă de planificare (alături de calendar și abstinență, neexistând acces la metode moderne). Rata avorturilor a crescut de la 220 la 100 de născuți vii în 1960, la 400 în 1966. În același timp, rata totală a fertilității a scăzut de la 2,3 în 1960 la 1,9 în 1966. După cum se știe, răspunsul brutal al regimului comunist a fost interzicerea avortului. Imediat, rata fertilității a crescut: 3,7 în 1967; 3,6 în 1968;  3,2 în 1969. A scăzut din nou după 1970, pe măsură ce oamenii s-au obișnuit, avorturile ilegale au proliferat, dar au apărut sporadic și alte metode de planificare. Însă exceptând anul 1983, când a fost 2,0, rata generală a fertilității de rămas peste pragul de înlocuire de 2,1.

O politică similară de interzicere a avortului nu doar că nu este acceptabilă în contextul actual, în care valorile s-au schimbat fundamental, dar nici măcar nu mai este eficientă. Este adevărat că imediat după schimbarea de regim rata avorturilor a crescut brusc la 315 (avorturi la 100 de nou-născuți vii), dar apoi a scăzut constant, pe măsură ce s-au răspândit metode moderne de planificare. În 2010 (ultimul an pentru care am găsit date INS), rata avorturilor a fost 48 și avortul rămâne principala metodă de contracepție doar la femeile tinere (sub 30 de ani) din mediul rural.

Tipuri de planificare

Doar privind cifrele este clar că avem o problemă pe termen lung care trebuie adresată cu seriozitate. Principala cauză a reducerii ratei fertilității este decizia conștientă a familiei de a nu avea copii. Nu este posibil ca decizia în sine să fie schimbată prin norme, deci este necesar să acționăm asupra motivației. Putem să facem ca președintele Băsescu, apelând la emoții („hai, mă, că puteți și voi, nu doar romii”) sau la discurs naționalist („e o datorie”), dar acestea sunt metode puerile.

Folosind date de sondaje din 2007-2008 (nu am găsit cercetări disponibile public mai noi) și unele date de cercetare calitativă din aceeași perioadă, am grupat femeile în trei categorii, în funcție de tipul de planificare pe care îl folosesc. Am făcut analiza pe femei pentru că rata de fertilitate luată în discuție se referă tot la acestea.

1. Planificare riguroasă.

În această categorie intră femeile care cunosc, au acces și folosesc metode contraceptive moderne. Sunt în general femei cu resurse – materiale, educație, informație – ceva mai mari, dar și de majoritatea femeilor tinere din mediul urban, care nu au neapărat o situație materială sau educație sporite, dar au acces la informații mai bune. Pentru acest grup, o familie ideală ar avea doi copii (adică sub rata de schimb generațional!), dar acest lucru nu înseamnă că și vor ajunge să aibă cei doi copii. Motivele principale sunt cele cunoscute:

  • standardul de viață. Este tot mai larg răspândită opinia că „un copil trebuie crescut cum se cuvine”, ceea ce implică un cost ridicat.
  • decizii legate de locul de muncă. Acest lucru nu se referă neapărat, nici măcar majoritar la ideea de carieră, adică alegerea între avansare și un copil. Sunt desigur astfel de cazuri, dar cele mai multe sunt femei care pur și simplu nu câștigă suficient (împreună cu partenerul sau chiar cu familia extinsă) pentru a face economii sau a-și permite să renunțe măcar temporar la locul de muncă pentru a crește cel puțin un copil, cu atât mai puțin doi.
  • amânarea intrării într-o relație stabilă. Creșterea vârstei la care se formează cuplurile și stigmtizarea socială a femeii nemăritate care are un copil conduc la creșterea vârstei primei nașteri (în categoria luată în considerare), iar apoi decizia de a face un al doilea copil este anulată cu motivarea „este prea târziu” sau „sunt prea bătrână”
  • stilul de viață. Sunt femei care nu doresc să renunțe la un anume fel de a trăi, alegând conștient între gama de emoții asociate nașterii și o libertate mai mare de a experimenta viața

2. Planificare accidentală

Vorbim desigur de femeile care nu folosesc constant metode de contracepție, dar care nici nu doresc copii. Sunt în general femeile cu cele mai puține resurse, în principal de educație și implicit materiale și informaționale (persoanele cu educație mai puțină au câștiguri mai mici și acces la mai puține informații). Aceste femei își asumă riscuri în viața sexuală, încercând să evite o sarcină, iar atunci când „se întâmplă” încercând „să rezolve problema” – însemnând desigur avorturi.

Numărul ideal de copii este doi sau trei. Motivul principal pentru care nu doresc acum copii este cel economic: nu își permit costurile suplimentare. Nu au perspective clare despre când vor avea o situație materială suficient de bună. Atunci când au copii, cel mai des „s-a întâmplat și nu s-a rezolvat”, situație ce poate apărea de un număr de ori, greu de pronosticat.

3. Refuzul planificării

Ultima categorie are ca determinant o perspectivă conservatoare asupra vieții. Sunt femeile care aleg să nu folosească metode de planificare. De obicei sunt deja într-un cuplu stabil sau au perspective clare în acest sens. Chiar dacă sunt mai degrabă femei cu resurse mai puține, nu înseamnă că nu găsim în această categori și destule persoane educate sau cu stare materială foarte bună.

Numărul ideal de copii este neprecizat, cât mai mare, sau „cum o da Dumnezeu”. Accentul cade pe bucuria de a avea copiii, o înțelegere a împlinirii prin copii. Dacă vreți, sunt femeile care i-ar plăcea președintelui, cele care își asumă datoria de a face copii, doar că datoria nu este niciodată către țară, ci către un sens transcedental al existenței.

Problemele sociale

Nu e simplu să faci o împărțire cantitativă între cele trei categorii. Plecând de la datele amintite, distribuția în cele trei grupuri este de tipul 30-40-30. Ținând cont de context (acces sporit la informații, creștere a standardului de viață, diminuare a influenței valorilor conservatoare), aș zice că tendința este de egalizare între cele trei categorii. Așa cum spuneam, cele două probleme sociale majore sunt numărul și educația copiilor.

Problema numărului, chiar dacă nu e simplă, cel puțin este evidentă. În condițiile în care pentru majoritatea femeilor numărul ideal de copii este sub pragul de 2,1, și oricum cele mai multe nu reușesc să atingă acest număr ideal, este imposibil să crești rata de fertilitate peste pragul de înlocuire.

Problema educației este spinoasă și nu la fel de limpede. Nu e suficient să avem mulți copii, este important cum îi pregătim pentru a genera progres economic și social. În România mobilitatea socială este redusă, adică în general copii tind să rămână cam pe același nivel cu familiile lor. Majoritatea copiilor se nasc în categoriile a doua și a treia, cele cu resurse mai puține, ceea ce contribuie la o lipsă de progres.

Categoria cea mai vulnerabilă este cu siguranță cea de-a doua. Aici găsim cei mai mulți (poate toți) copii „nedoriți”, adică cei care pot fi mai degrabă o neplăcere pentru părinți, deci cu riscul cel mai ridicat de a ajunge în situații vulnerabile. Tot aici sunt cazuri în care copilul devine o sursă de venit, fie prin ajutoare sociale, fie chiar prin muncă. Și tot aici întâlnim familiile cu cele mai puține resurse necesare educării corespunzătoare a copiilor (invlusiv lipsa voinței).

Posibile soluții

Las la o parte interzicerea avortului, care este o pistă falsă. O astfel de politică nu ar rezolva problema numerică și ar crește problema educației, pentru că s-ar adresa cu cele mai proaste metode categoriei a doua, cea a planificării accidentale.

O politică inteligentă ar trebui: să combine metode care se adresează fiecărei categorii din cele de mai sus; să aibă în vedere atât problema numerică, cât și cea socială; să își stabilească un obiectiv explicit de a ajuta femeile să treacă de la planificare accidentală la planificare riguroasă.

Sigur că cea mai bună soluție este chiar dezvoltarea economică concretizată în creșterea nivelului de trai, adică locuri de muncă mai multe și mai bune plătite. Dincolo de acest deziderat general, sunt și alte măsuri ce pot fi luate:

Sprijinul financiar direct ajută toate categoriile. România are o politică generoasă (comparat cu alte țări) de sprijinire a familiei în primul sau primii doi ani de viață. O problemă este că plafoanele introduse la indemnizația de creștere a copilului afectează tocmai prima categorie de femei, cea de la care așteptăm cu precădere să aibă mai mulți copii. Dar o problemă și mai mare este că sprijinul se întrerupe brusc imediat după, fără a fi înlocuit cu alte măsuri de ușurare a vieții mamei.

Viață mai ușoară pentru mame înseamnă în primul rând să acceptăm că a face un copil și a avea un loc de muncă nu sunt două lucruri ireconciliabile. Politici de muncă și fiscale care să permită relații de muncă mai flexibile; rețea extinsă de creșe și grădinițe; stimularea angajatorilor să ofere astfel de servicii ca beneficii; rețea de baby-sitting, sprijinită și certificată; centre de consiliere și suport. Toate acestea (și altele pe care poate le-am omis) sunt măsuri pe care alții, mai inteligenți ca noi, deja le aplică cu succes pentru a ușura reconcilierea în locul de muncă și postura de mamă. Noi suntem doar la stadiul de vorbe, nimic nu e pus cu adevărat în practică.

Educația și informarea rămân elemente cheie pentru categoria a doua de mai sus. Planificarea riguroasă este necesară pentru a integra mai ușor familiile în toate schemele de sprijin, dar și pentru a reduce stresul și a diminua riscul vulnerabilizării unor copii „nedoriți”. Un punct foarte slab este absența sau calitatea extrem de scăzută a cursurilor de educație sexuală în școală.

Revizuirea politicilor privind migrația trebuie să fie complementară măsurilor de sprijin al familiei. E puțin probabil să avem o creștere a ratei fertilității atât de mare încât să echilibreze pierderile din ultimele două decenii. În același timp, pierdem populație de vârst activă prin emigrație, un fenomen greu de influențat. Ar fi timpul să ne gândim serios la deschiderea către imigrație. Aceste este un subiect în sine, ce merită reluat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *