Categories
Stiri

Nu știu cum se întâmplă, dar iar rămân nereprezentat ideologic

Titlul nu este o întrebare retorică. Poate ar fi trebuit să pun semnul exclamării, căci este expresia unei frustrări: de atâta dreaptă conservatoare, iar rămân nereprezentat! De ceva vreme politologii s-au pus de acord că axa stânga-dreapta nu mai este adecvată complexității opiniilor politice din societățile moderne. Spre exemplu, după ce ai pus socialismul la stânga (cu comunismul la extrema stângă) și conservatorismul la dreapta (iar fascismul la extremă), ce faci cu restul, le lași pur și simplu pe toate la centru? Sau ce faci atunci când comunismul se combină cu conservatorismul (în forma lui naționalistă)? Acest al doilea exemplu este cât se poate de bun pentru România lui Ceaușescu. Se vorbește acum de un spectru politic, cel puțin bi-dimensional, nu e o axă. Nu există un acord asupra „celui mai bun sistem de axe”, dar măcar se discută. Această dezbatere pare să nu fi ajuns în România, unde politicienii – și anexele lor, „analiștii” – par blocați în vetusta distincție stânga-dreapta.

Unul dintre primele și cele mai cunoscute spectre bidimensionale este cel publicat în 1971 de politicianul David Nolan, care a pus o axă libertatea economică, iar pe cealaltă libertatea personală pentru a reprezenta mai bine opiniile politice din SUA. De atunci, cercetătorii au propus multe alte modele, bi- sau tri-dimensionale, iar pentru unele există și instrumente on-line de verificare a poziționării personale. Cele mai cunoscute sunt World Smaller Political Quiz și Political Compass (primul mai rapid, al doilea mai laborios). E interesantă trecere prin astfel de teste, pentru lămurirea propriilor opinii, chiar dacă ambele sunt adaptate politicii americane și de aceea unele întrebări sunt mai puțin relevante pentru România (pentru doritori, există și un test adaptat după propunerea originală a lui Nolan).

Probabil cea mai reușită încercare de a crea un spectru bi-dimensional adecvat pentru Europa este cea a lui Hans Slomp, reprezentată în imaginea de mai sus. Slomp a așezat, pe axa orizontală, opțiunile economice, variind între economia planificată (la stânga) și piața complet liberă (la dreapta). Pe axa verticală sunt opțiunile sociale și etice, între tradiționalism și conservatorism (jos) și integrare și societate deschisă (sus). Pe grafic sunt reprezentate principalele curente politice din Europa de Vest. Am putea să aproximăm pozițiile partidelor și mișcărilor politice din România cu afilierea formală la partidele europene, însă ar fi o simplificare mult prea mare, pentru că știm bine că în politica românească practică dublul standard, una zicem acasă, alta la Bruxelles.

Mai mult, avem o problemă importantă cu folosirea termenului „liberalism”. În România, este utilizat aproape exclusiv pentru a desemna o poziționare pe axa economică, singura pe care par a o cunoaște politicienii locali. Liberalii se auto-definesc ca fiind cei care sprijină piața liberă, în contrapartidă cu poziția socialiștilor, orientați către un stat puternic. Însă cam peste tot în lume liberalismul se definește mai ales pe axa socială. Cu aceste precauții, să vedem care ar fi poziția mea pe o astfel de hartă.

Ovidiu Political Compass

Negăsind, din păcate, un test bun pentru teoria lui Slomp, am folosit The Political Compass, amintit mai sus și am obținut rezultatele din imaginea alăturată. În timp, am mai testat și alte instrumente de tip „busolă” și rezultatele au fost asemănătoare, deci cam acolo sunt: moderat la dreapta (conservator) în aspectele economice, moderat liberal în aspectele sociale.

Pe diagrama lui Slomp m-aș afla în cadranul dreapta sus, pentru că axa verticală este inversată. M-aș afla deci cam acolo unde scrie „conservative liberalism”, cu importanta observație că liberalismul se referă la aspectele sociale, iar conservatorismul la cele economice.

O bună perioadă după ce am început să mă interesez de politică, aceste aspecte au fost mai puțin importante, pe de o parte pentru că nu le înțelegeam suficient de bine, pe de altă parte pentru că dezbaterea politică era alta, una centrată pe comunism și anti-comunism. Apoi, pentru că axa economică este dominantă în România, am folosit în principal acest criteriu pentru a o primă selecție. Din cauza opiniilor mele „de dreapta” în chestiuni economice, mă simt departe de PSD (nu e singurul motiv, dar este unul important). Ținând cont că PSD a fost mereu cel mai mare partid din România, rezultatul a fost că mai mereu am fost de parte „celorlalți” (alții decât partidele extremiste), chiar dacă cu greu puteam să identific o formațiune care să se apropie și de opiniile mele liberale (în plan social).

Un moment important a fost formare Alianței D.A., care, prin programul anunțat, se apropia mult de minunatul meu cadran mov (pe harta Political Compass). Atunci am votat pozitiv și m-am simțit reprezentat, iar o vreme chiar mi s-a părut că suntem pe drumul cel bun. Lucrurile au luat-o razna după ruptura între PD și PNL. Primii au început să fie tot mai pregnant conservatori în plan social, în căutare de sprijin popular, iar ceilalți au cedat tot mai mult din programul economic pentru a obține sprijinul parlamentar al PSD. Iar am fost nereprezentat. Îmi amintesc că la alegerile din 2008 am votat la o cameră PDL, iar la cealaltă PNL, că nu îmi plăcea niciunul cu adevărat.

Totuși, după fuziunea cu PLD și adăugarea particulei -L, în PD s-a petrecut o schimbare îmbucurătoare, din punctul meu de vedere. În discurs și program am găsit tot mai multe elemente liberale. Intrarea în partid a unor oameni precum C. Preda și M. Macovei a întărit această direcție. Pot să zic că o vreme chiar am fost reprezentat decent de PDL. Doar că după aceea partidul a ajuns la putere pe timp de criză economică și lucrurile s-au deteriorat. Nu mă plând de deciziile economice (programul FMI), cu care am fost și sunt de acord, ci de faptul că odată cu ele PDL a ales să fie un partid conservator și în plan social. Apropierea lui Traian Băsescu de liderii PPE a accentuat tendința, scoțând la iveală și puternice înclinații tradiționaliste și conservatoare de tipul Baconschi sau Neamțu. Acum, după consolidarea puterii taberei Blaga, PDL mi se pare o cauză pierdută.

În celălalt partid cu politici economice de dreapta lucrurile nu au mers deloc mai bine după pierderea puterii. Sub conducerea lui Crin Antonescu, PNL și-a înăsprit discursul naționalist și conservator, adesea cu accente autoriate și anti-europene. Nu pot să zic că m-au surprins declarațiile de admirație ale lui Antonescu pentru Angela Merkel sau, mai recent, pentru Viktor Orban, doar m-au întristat. Nici în plan economic PNL nu a fost consecvent. Mai întâi, a lăsat viziunea social-democrată să domine USL. Apoi, ajunsă la putere, Uniunea a preluat fără scrupule programul FMI, abandonând propriile propuneri. Însă PNL se dovedește, culmea, jumătatea statalistă a USL.

Mai nou, am intrat în vremea platformelor civic-politice. Prima a fost Inițiativa lui MRU, Însă acesta și-a achiziționat partid, i-a dat nume și program frumoase și a dispărut în anonimat înainte de a convinge că are ceva de spus. Recent s-a anunțat Mișcarea Populară, iar zilele acestea se (re)lansează România Liberală. Ambele ar avea potențial, însă la o privire mai atentă mă simt neliniștit cu privire la reprezentarea mea ideologică.

Mișcarea Populară își deschide platforma program cu nevoia de a redefini valorile societății, dar apoi închide scurt discuția despre valori cu o referire la programul EPP. Pe scurt, conservatorism și în plan economic, și în cel social. Nu am sesizat nici măcar o minimă preocupare pentru liberalismul social. În general, programul publicat poate fi definit ca pragmatic. Este preocupat cu diferite obiective concrete și cum se poate ajunge la ele. Mă rog, poate fi o acțiune politică eficientă, dar mă tem că o astfel de abordare nu va face decât să adâncească conservatorismul social și etic.

România Liberală nu este ceva nou. Există de mai bine de un an o platformă de dezbatere cu acest nume, iar grupul respectiv se revendică de la exact aceleași valori ca și MP, dreapta economică și conservatorism social. Mai mult, în economie se pronunță pentru forma radicală de „conservatorism” (în sensul graficului lui Slomp), cu corporații atotputernice ș.cl.

Și uite așa se face că ajung iar nereprezentat și trebuie să îmi caut soluții doar pe jumătate (sau mai puțin acceptabile). De atât conservatorism nu mai e loc de liberalism în România, din păcate.

Categories
Stiri

Ponta cu ordonanța pe ordonanță călcând

Guvernul-cu-cea-mai-solidă-majoritate, cel care a promis solemn că va respecta cu sfințenie rolul Parlamentului de legiuitor, își continuă fără scrupule veselia ordonanțelor de urgență. De la instalare și până în prezent, Cabinetul Ponta 2, că de el vorbim, a emis nu mai puțin de 30 ordonanțe de urgență, dintre care una în 2012 și 29 în acest an. Bonus, avem zilele acestea și prima angajare a răspunderii guvernului. Acestea se adaugă celor 81 de ordonanțe emise de Ponta 1 în cele aproape 8 luni de guvernare. Ne-am lămurit deci cât de mult îi pasă actualei puteri de rolul Parlamentului. Dincolo de chestiunea de principiu, să consemnăm cât de departe merge incoerența legislativă dată de acest mod heirupist de legiferare. 

OUG 96/2012 o fi ea singura din 2012 (a lui Ponta 2), dar are un istoric scurt și furtunos. A fost modificată succesiv prin alte două ordonanțe, 6/2013 (din 13 februarie) și 15/2013 (din 20 martie), și asta după ce a avut nevoie de două rectificări publicate în Monitorul Oficial, pe 28 decembrie și pe 15 ianuarie. Iar pe 29 martie a mai venit și legea de aprobare a ordonanței, care mai aduce o sumedenie de modificări, toate cu acordul Guvernului. Subiectul ordonanței este organizarea activității Guvernului. Cinic, putem spune că toate aceste modificări reflectă negocierile permanente pe putere între grupurile de interese din cadrul USL.

OUG 9/2013 (din 4 martie) a avut nevoie de completări semnificative, făcute prin norme de aplicare și proceduri emise succesiv pe 15, 18 și 29 martie, și nici acum nu aș fi convins că e funcțională (vorbim de vestita ordonanță cu timbrul de mediu).

OUG 12/2013 (din 6 martie) modifică pe ici pe colo și unele prevederi din OUG 19/2013 (din 19 februarie). E vorba de prelungirea unor termene, adică după ce a constatat mare urgență și nu mai putea să aștepte procedura legislativă normală, Guvernul a constatat că e la fel de urgent să mai aștepte puțin.

Aceeași OUG 12 amintită în paragraful anterior modifică și OUG 3/2013 (din 30 ianuarie). Aceasta din urmă vorbește despre arierate, iar mărul discordiei sunt datoriile autorităților locale. Am aflat zilele trecute din presă că în Parlament baronii au fost mai tari ca guvernul și că biata ordonanță 3 va suferi noi modificări în acest punct prin legea de aprobare.

Am lăsat la urmă culmea ordonanțelor, adică OUG 21/2013 (din 27 martie), prin care guvernul reglementează felul în care România își desemnează reprezentantul la CEDO. După ce a analizat atent și a sesizat o urgență fenomenală, primul-ministru a constatat ulterior că a neglijat acolo, un fleculeț, Constituția României. După reacția fermă a CSM, Ponta s-a căit, a pus mâna pe pix și cu mânuța lui a rugat frumos Avocatul Poporului să sesizeze CCR cu privire la neconstituționalitatea propriei ordonanțe. Mai mult, dovedind că își merită renumele de plagiator, Ponta a copiat textul sesizării din una similară făcută de președinte, după cum ne informează România Liberă.

În timpul ăsta, pe la Parlament zice că se discută despre revizuirea Constituției. Ce credeți, vor face ceva pentru a stăvili avântul la ordonanțe?

Categories
Stiri

Și, totuși, homosexualii se învârt

Afirmația senatorului Puiu Hașotti că homosexualii sunt oameni bolnavi, preluată apoi și de alți oameni politici din partidul zis „liberal”, este un exemplu tipic de ignoranță agresivă. Credințele intime ale lui Hașotti contrazic flagrant realitatea. Se întâmplă pentru că senatorul nu are nici informațiile necesare, nici abilitatea de a găsi aceste informații. În schimb, are un număr de idei luate de-a gata pe care este dispus să le apere. Mai mult, ca orice ignorant, Hașotii se teme de lucrurile pe care nu le înțelege. Nefiind capabil să își accepte propria ignoranță (înțelegerea propriei neștiințe este un apanaj al persoanelor inteligente), reacționează agresiv.

Hașotti nu și-a pus nicio clipă întrebarea de ce în atâtea țări dezvoltate se discută serios despre legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Cu siguranță nu a înțeles nici de ce homosexualitatea a fost dezincriminată penal. Cu un minim efort de documentare înainte de a vorbi, senatorul „liberal” ar fi aflat că ideila sale erau considerate valabile acum jumătate de secol. Atunci homosexualii erau trimiși în spitale de psihiatrie pentru a fi „vindecați” de presupusa lor boală (sau poate că Hașotti s-ar simți mai bine cu jumătate de mileniu în urmă, pe când se mai folosea cu insistență rugul ca soluție a lucrurilor pe care nu le înțelegem, dar de care ne e frică). Între timp, lucrurile au evoluat.

La început, unii dintre medici și unii dintre psihologi au constatat că preferința nu pare a fi o boală, ci un dat. Trăind într-o lume liberă, au cercetat, au discutat cu colegii lor, au analizat critic informațiile pe care le au. Încet, majoritatea specialiștilor au ajuns la aceeași concluzie. S-au  pus de acord în articole și congrese și, în fine, știința a dat verdictul: homosexualitatea nu este o boală. Afirmația a fost consemnată ca atare de Organizația Mondială a Sănătății cu douăzeci de ani în urmă, eliminând homosexualitatea de pe lista bolilor.

Din acest punct a început dezbaterea culturală și politică. Ideile noi se propagă încet în societate, chiar și în epoca Internetului. Trebuie preluate de presă, incluse în programele de educație, repetate de specialiști până sunt înțelese și acceptate. Este mai dificil atunci când trebuie depășită reticența ignoranților agresivi, cei care se tem de schimbare și resping din principiu orice nu înțeleg.

Cu siguranță în întreaga poveste joacă un rol bisericile creștine. Conform dogmei, homosexualitatea este un păcat, deci nu poate fi acceptată. Atunci când dogma și realitatea sunt vădit în contradicție, orice biserică se află într-o situație delicată. Ce să spună, că s-a înșelat Dumnezeu? Asta ar fi blasfemie. Sau că s-au înșelat cei ce au interpretat cuvântul lui Dumnezeu? Asta ar fi un lucru cât se poate de decent de spus, mai ales într-o religie care promovează umilința și combate mândria celor ce cred că pot să ajungă la cunoașterea deplină a binelui și-a răului. Doar că o astfel de afirmație ar șubrezi puterea ierarhilor bisericești, ceea ce nu e acceptabil pentru interpușii divinității. Așa că le rămâne doar agățarea agresivă de ideile vechi, până când nu mai au loc de întors.

A mai fost deci nevoie de două decenii pentru ca adevărul consemnat științific să devină normă socială: homosexualii sunt la fel de normali precum noi toți, ceilalți. Și iată-ne în ziua de azi: acceptarea socială are consecințe juridice cât se poate de raționale. Dacă nu e boală, atunci nu avem niciun motiv să îngrădim drepturile acestor persoane. Căsătoria civilă are în primul rând implicații legale, de la un credi la bancă până la moștenire. Cuplurile de același sex au tot dreptul să acceseze aceste drepturi. Iată că parlamentele tot mai multor state formalizează noile idei. Este vorba desigur de state în care adevărul științific este recunoscut, iar circulația informației este liberă. Nu e o coincidență că sunt cele mai dezvoltate state.

Pământul nu a încetat să se învârtă în jurul Soarelui și după ce, la 1633, Galileo Galilei a fost condamnat la arest la domiciliu de Inchiziție, unde a rămas până la sfârșitul vieții (timp în care a scris cartea ce a avea să îi aducă mai târziu lauda „părintele fizicii moderne”, dar aceasta e altă poveste). Deja la acel moment biserica catolică nu mai ardea pe rug promotorii noilor idei, așa cum se întâmplase cu doar 33 de ani în urmă cu Giordano Bruno. De la Galilei ne-a rămas frumoasa legendă a celebrelor cuvinte: „Și totuși se învârte!” Povestea spune că acesta a fost răspunsul savantului, exasperat de ignoranța și agresivitatea celor ce refuzau să accepte realitatea pe care nu o înțelegeau. A mai fost nevoie de aproape un secol pentru ca argumentele cercetătorilor să fie acceptate și dogma să se plece în fața evidenței.

Împotrivirea unor ignoranți agresivi ca Hașotti nu schimbă realitatea, ci doar amână niște decizii naturale. Din fericire, am depășit de mult arsul pe rug sau arestul la domiciliu. Ignoranța lui Hașotti se manifestă preponderent la televizor. Din păcate, ignoranții au încă putere asupra educației publice și a presei. Și, ce e mai rău, sunt mulți: 42% dintre români credeau sincer, în 2010, că Soarele se învârte în jurul Pământului. Nu e de mirare că ignorantul Hașotti este profesor, doctor și a fost vremelnic Ministrul Culturii. Răbdare, deci. Mai avem de tras cu ignoranța.