Categories
Stiri

Antonescu pe urmele lui Năstase și Boc

În 2001, când a preluat PDSR de la Iliescu, Adrian Năstase nu a avut contracandidat. În 2005, Emil Boc a fost singurul candidat la președinția PDL, la indicațiile lui Băsescu. Iar astăzi, Crin Antonescu a concurat singur pentru un nou mandat în fruntea PNL. De fiecare dată a fost vorba de partide ce tocmai ieșiseră victorioase din alegeri, preluând guvernarea. Alegerea liderilor desemnați era doar o chestiune formală, de confirmare a învingătorilor. Într-un fel, are logică. E trist că de fiecare dată opoziția s-a redus la doar câteva voci.

În schimb, în 2005 sau 2012, după pierderea alegerilor, lupta pentru putere în PSD a fost reală; ba chiar în a doua ocazie, Ponta a câștigat mai degrabă la noroc, pe post de compromis între mai multe tabere. În 2011, Boc a avut o concurență reală (chiar dacă modestă) din partea lui Blaga și Paleologu, iar în 2012 i-a venit rândul să piardă conducerea partidului. În 2009, în PNL, s-au înfruntat totuși două tabere. De fiecare dată a fost vorba de partide ce au pierdut guvernarea, de fiecare dată liderul anterior a încercat să își păstreze funcția, în general fără succes (PDL 2011 e un caz aparte, Boc a pierdut guvernarea, dar partidul a rămas la putere).

Cu alte cuvinte, PNL nu face decât să urmeze modelul obișnuit al partidelor românești. Antonescu nici măcar nu bate recordul lui Năstase, ales cu unanimitate (862 de voturi din 862); liderul liberal a avut totuși 44 de voturi împotrivă, 50 anulate și „doar” 1.343 pentru. Spre comparație, în 2005 Boc a obținut 3.555 din cele 4.000 de voturi disponibile (partidul democrat cu numere mari se ține).

Și totuși sunt câteva nuanțe în cazul lui Antonescu. Cea mai importantă este că el nu preia partidul de la un lider carismatic ce tocmai s-a mutat la Cotroceni și își lasă organizația moștenire unui apropiat pe care l-a crescut de mic. Iliescu l-a nominalizat pe Năstase, iar Băsescu pe Boc. Antonescu s-a nominalizat singur, iar pe la Cotroceni a trecut doar o lună, în calitate de președinte interimar.

Și situația PNL e aparte; a ajuns la guvernare, dar a și pierdut o rundă de alegeri anul trecut, referendumul pentru demiterea lui Băsescu. E a doua oară când Antonescu păstrează șefia partidului, prima dată (2010) a fost după o înfrângere, acum după o victorie cu asterisc. Antonescu promite încă o dată președinția, acum pentru 2014. La prima înfrângere, l-a salvat absența alternativei politice, partidul nu era primit de Băsescu la guvernare, deci nu avea de ales. La a doua înfrângere personală, l-a salvat victoria în alegerile parlamentare. Dacă va pierde încă o dată fotoliul de la Cotroceni cu siguranță nu va mai avea nimic de oferit.

Tocmai pentru că Antonescu și PNL sunt într-o situație diferită și efectele asupra partidului sunt altele. În PSD-2001 și PDL-2005, delegații votau cu entuziasm victoria fără dubii. Nu doar că susțineau câștigătorul, dar și aprobau fără probleme traseul către victorie. În PNL-2013, în ciuda sclipiciului, lucrurile par a fi mai triste. E neclar cât din victorie este a PSD și cât din guvernare chiar a revenit liberalilor; mai sunt și din cei ce se mai întreabă dacă nu cumva s-a renunțat la prea mult; nu se știe dacă nu cumva un Oprescu va da lovitura mortală în 2014 viselor de mărire ale liderului; și prezența continuă a „dușmanului” la Cotroceni umbrește orice sărbătoare a victoriei.

Antonescu și echipa lui au avut grijă să extermine sau să ridiculizeze orice opoziție internă încă din faza incipientă. Au rămas doar câteva voci, de tipul Tăriceanu sau Chiliman, dar am fost deja anunțați că și aceștia vor zbura din partid imediat după congres. Nu-mi dau seama dacă metodele au fost mai brutale sau dacă operațiunea a fost mai amplă decât ce au făcut Năstase în PSD sau Boc în PDL. Însă pare că PNL chiar nu mai are nici urmă de dileme interne cu privire la calitatea și capacitatea leadership-ului, de te întrebi ce va fi în 2014 în eventualitatea pierderii alegerilor.

Nu în ultimul rând, PNL a reușit cumva timp de 20 de ani să păstreze iluzia partidului care încă mai are urme de democrație internă, nu atât prin existența a mai multe facțiuni, cât mai ales prin impresia că deciziile nu se iau exclusiv în funcție de ajungerea la putere și împărțirea prăzii. Era iluzia că într-un partid mai contează și valorile, și ideile. Antonescu a reușit să facă praf această iluzie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *