Categories
Stiri

Ghica și Danileț: corect, dar trist

Ieri, plenul CSM a validat revocarea a doi dintre membrii săi, judecătorii A. Ghica și C. Danileț, așa cum au solicitat peste două treimi dintre judecătorii pe care aceștia îi reprezintă. Solicitarea a fost înregistrată printr-un mecanism complex de consultare, care a implicat votări în judecătorii, respectiv curți de apel. Reacția publică a fost ca de obicei polarizată. Pe de o parte am văzut jubilări ale celor ce cred că a mai fost înlăturată a „justiției lui Băsescu”, că nu contează mijloacele atât timp cât scopul a fost atins. Iar pe de altă parte am văzut lamentări că a mai fost dărâmată o redută a statului de drept, că totul a fost un abuz incalificabil. Mă văd din nou străin în țara mea, adică rămas undeva la mijloc. Nu cred în niciuna din cele două interpretări. Mi se pare că procesul a fost corect, dar trist.

Să începem cu corectitudinea. Baza legală a revocării stă în alineatele (4), (7), (8) și (9) ale articolului 52 din legea de organizare a CSM, care zic așa:

(4) Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revocaţi şi la cererea majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului. În cadrul adunărilor generale, decizia se ia cu votul a două treimi din numărul judecătorilor sau procurorilor.

(7) Procedura de revocare poate fi declanşată de orice adunare generală de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum şi de organizaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor.

(8) Centralizarea rezultatelor votului se realizează de adunarea generală care a iniţiat procedura sau de prima adunare generală sesizată de organizaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor.

(9) În termen de 15 zile de la înregistrarea sesizării semnate şi motivate de reprezentanţii adunărilor generale prevăzute la alin. (4), Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune revocarea din funcţie a membrului ales. Dispoziţiile art. 55 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

În ambele cazuri, procedura a fost inițiată corect, de către una dintre instanțe. Au avut loc adunări generale într-un număr suficient de instanțe, cu rezultatele cunoscute. Rezultatele au fost centralizate de inițiatori și comunicate plenului CSM, care a dispus revocarea. 

Cei doi în cauză, C. Danileț și A. Ghica, au încercat să se prevaleze de cuvântul „motivate” din alineatul (9) pentru a susține că procedura nu a fost îndeplinită corect, pentru că nu exista motivația semnată. Poate legal or avea vreun temei, mă depășește tehnicalitatea, dar mi se pare un gest lipsit de integritate morală. E la fel ca gestul acuzaților din procesele de corupție care se leagă de vreo virgulă prost pusă în lege (sau își dau repetat demisia din Parlament) pentru a prelungi termenele, eventual până la prescriere. Indiferent dacă este semnat pe orizonatală sau pe verticală, un vot atât de clar împotriva ta nu ai voie să îl ignori.

Apărători ai celor doi au invocat și argumentul că nu există o motivație pe fond, adică nu doar că nu a fost semnată, ci nici argumentată. Aici e un teren de discuție ce ar putea fi legitim. Dar să citim cu atenție alineatul (4) citat mai sus, care vorbește de îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului. Ori care sunt atribuțiile încredințate de votanții lor tuturor reprezentanților în CSM? În primul rând, încrederea că vor acționa bine. Nu poate fi vorba de un vot imperativ. Nu putem condiționa „încrederea” și acest „bine” prin indicatori obiectivi. Încrederea celor pe care îi reprezinți o ai sau nu o ai.

Așa cum este formulat articolul, reprezentanții în CSM pot fi demiși de către alegătorii lor pur și simplu pentru că le-au înșelat încrederea. E altă situație decât, spre exemplu, revocarea președintelui, unde legea spune explicit că se poate face doar pentru încălcări grave ale Constituției. Aici putem să discutăm dacă textul legii CSM este formulat înțelept.

Nu am urmărit cu atenție evoluțiile celor doi, dar în general nu au părut a avea un comportament reprobabil. De altfel, principala acuză ce li se aduce este că au votat un procuror ca șef al CSM, ceea ce trebuie să recunoaștem că e o acuză prostească. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru că, matematic, în condițiile legii, este obligatoriu ca măcar un an din șase un procuror să fie președintele Consiliului (am demonstrat acest lucru într-un articol anterior).  Sigur că au avut influență și campaniile mizerabile ale trustului Intact, dar și acțiunile unei asociații a magistraților controlată ministra justiției, prea însetată de putere. Poate că a contat și atitudineacelor doi, mai ales a lui C. Danileț, care a avut mereu o predilecție către PR personal și poză în cavaler pe cal alb.

Însă indiferent de motivațiile fiecăruia, judecătorii au responsabilitatea acordării sau retragerii încrederii. Nu putem nici să îi deresponsabilizăm, nici să le retragem dreptul de a decide. Dacă până și judecătorilor, despre care presupunem că au mai multă educație și mai multă conștiință decât cetățeanul mediu, le-am restrânge acest drept, care e următorul pas? Să stabilim că unii dintre cetățeni sunt prea naivi ca să voteze? Intrăm pe un teren alunecos.

Putem spune că A. Ghica și C. Danileț au pierdut încrederea alegătorilor dintr-o ambiție prostească, potențată de acțiunile manipulative ale unora ce profită de pe urma situației. De aceea spun că este un eveniment trist. În fapt, doi magistrați au fost penalizați de colegii lor nu pentru capacitatea profesională, nici pentru divergențe principiale, ci dintr-o prostie. E trist că atât de mulți magistrați au pus ambiția mai sus de principii, sau s-au lăsat târâți într-o poveste cu multe aspecte urâte. Nu exclud deloc ca peste o săptămână sau o lună, sau poate chiar de azi, unii să regrete că au dat un vot la mânie. Ține tot de responsabilitatea individuală.

După ce lucrurile se mai liniștesc, ar fi poate util să discutăm despre reformularea acestei părți din legea CSM, astfel încât un membru al Consiliului să fie apărat de o pierdere bruscă, dar temporară de încredere, pe un fond emoțional. Trebuie analizat la rece, pentru a vedea ce a vrut de la început legiuitorul și care ar putea fi efectele secundare (spre exemplu, dacă nu cumva ar putea să facă intangibil pe unul care chiar are reavoință). Dar până atunci, revocarea celor doi judecători a fost corectă, în baza legii. Și tristă, foarte tristă, în baza bunul simț.

Categories
Stiri tu cu cine ai vota

Altfel despre reforma electorală

Nici nu s-au terminat bine alegerile că a început dezbaterea despre „reforma electorală”. Rezultatul alegerilor a nemulțumit cetățenii prin numărul și calitatea aleșilor, mai cu seamă în ceea ce privește parlamentarii. Este tipul de nemulțumire difuză care erupe când nu te aștepți, iar politicienii au învățat să fie atenți la astfel de lucruri. În plus, o discuție despre sistemul electoral se poate plasa mai ușor într-o zonă care deresponsabilizează guvernul actual, decât una despre performanțe economice sau absorbția banilor europeni, spre exemplu. Așa că USL a preluat rapid tema, alături de cea a reformei constituționale (similară din perspectivele enumerate anterior).

Doar că discuția despre reformă electorală începe din nou greșit, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, că este ca întotdeauna aproape „la secret”. Nu știm care sunt propunerile concrete ale partidelor, nu știm care este componența și programul Comisiei parlamentare speciale, aflăm despre negocieri doar „pe surse”. Să ne amintim că toate schimbările sau încercările de a schimba legea electorală din ultimii ani au fost decise în spatele ușilor închise și au rezultat în legi cu efecte secundare dezastruoase sau în legi respinse de Curtea Constituțională.

Apoi, pare că ideea de reformă se oprește la algoritmul electoral: cum se transformă voturile în mandate. Avem din nou discuții pseudo-savante despre proporțional, majoritar, liste, colegii și alte asemenea. În ce măsură poate un algoritm sau altul să rezolve nemulțumirea de fond, calitatea aleșilor? Evident, foarte mică măsură, știm deja asta după schimbările recente. Algoritmul este important pentru corectitudinea alegerilor, dar calitatea politicii depinde de alte aspecte ale funcționării alegerilor.

Și așa ajungem la cea de-a treia problemă majoră, anume că întotdeauna reforma electorală începe din mijloc, adică de la cum se fac alegerile. Poate părea ciudată afirmația că alegerile sunt la mijlocul și nu la începutul sistemului electoral, dar să stăm puțin să ne gândim. Oricum am privi lucrurile, în ziua votului avem de ales dintr-un set dat de politicieni. Alții decid cine ajunge pe buletinul de vot și acest lucru ține de sistemul electoral. Principalii actori ai sistemului sunt partidele politice și de aici ar trebui să înceapă reforma. Atât timp cât partidele vor aduce pe buletinele de vot mediocri (în cel mai bun caz), Parlamentul va fi mediocru.

Sistemul electoral începe cu înființarea și funcționarea partidelor politice, inclusiv cu aspectele care țin de finanțarea partidelor și de accesul independenților la politică. Continuă cu competiția politică permanentă corectă, incluzând aici accesul la și folosirea mass-media. Momentul de vârf în sunt alegerile, când este important algoritmul – de fapt, algoritmii, căci avem mai multe tipuri de alegeri –, dar mai importante toate regulile care asigură corectitudinea votării. Și are un fundal asigurat de actualizarea permanentă a corpului electoral, care înseamnă atât definirea exactă a acestuia, cât și de fundamentarea încrederii și stimularea participării cetățenilor la viața politică. Nu în ultimul rând, are nevoie de un arbitru independent care să asigure buna funcționare.

Toate acestea, împreună, formează sistemul electoral. Vorbim de un număr de legi ce trebuie corelate între ele, dar și de un număr de instituții ce trebuie să coopereze eficient. O reformă electorală autentică trebuie să privească sistemul în ansamblu și să găsească soluțiile care să îl facă să funcționeze corect și eficient. Din această perspectivă, algoritmul electoral este doar o temă, nici măcar cea mai importantă.

Categories
Stiri

Antonescu pe urmele lui Năstase și Boc

În 2001, când a preluat PDSR de la Iliescu, Adrian Năstase nu a avut contracandidat. În 2005, Emil Boc a fost singurul candidat la președinția PDL, la indicațiile lui Băsescu. Iar astăzi, Crin Antonescu a concurat singur pentru un nou mandat în fruntea PNL. De fiecare dată a fost vorba de partide ce tocmai ieșiseră victorioase din alegeri, preluând guvernarea. Alegerea liderilor desemnați era doar o chestiune formală, de confirmare a învingătorilor. Într-un fel, are logică. E trist că de fiecare dată opoziția s-a redus la doar câteva voci.

În schimb, în 2005 sau 2012, după pierderea alegerilor, lupta pentru putere în PSD a fost reală; ba chiar în a doua ocazie, Ponta a câștigat mai degrabă la noroc, pe post de compromis între mai multe tabere. În 2011, Boc a avut o concurență reală (chiar dacă modestă) din partea lui Blaga și Paleologu, iar în 2012 i-a venit rândul să piardă conducerea partidului. În 2009, în PNL, s-au înfruntat totuși două tabere. De fiecare dată a fost vorba de partide ce au pierdut guvernarea, de fiecare dată liderul anterior a încercat să își păstreze funcția, în general fără succes (PDL 2011 e un caz aparte, Boc a pierdut guvernarea, dar partidul a rămas la putere).

Cu alte cuvinte, PNL nu face decât să urmeze modelul obișnuit al partidelor românești. Antonescu nici măcar nu bate recordul lui Năstase, ales cu unanimitate (862 de voturi din 862); liderul liberal a avut totuși 44 de voturi împotrivă, 50 anulate și „doar” 1.343 pentru. Spre comparație, în 2005 Boc a obținut 3.555 din cele 4.000 de voturi disponibile (partidul democrat cu numere mari se ține).

Și totuși sunt câteva nuanțe în cazul lui Antonescu. Cea mai importantă este că el nu preia partidul de la un lider carismatic ce tocmai s-a mutat la Cotroceni și își lasă organizația moștenire unui apropiat pe care l-a crescut de mic. Iliescu l-a nominalizat pe Năstase, iar Băsescu pe Boc. Antonescu s-a nominalizat singur, iar pe la Cotroceni a trecut doar o lună, în calitate de președinte interimar.

Și situația PNL e aparte; a ajuns la guvernare, dar a și pierdut o rundă de alegeri anul trecut, referendumul pentru demiterea lui Băsescu. E a doua oară când Antonescu păstrează șefia partidului, prima dată (2010) a fost după o înfrângere, acum după o victorie cu asterisc. Antonescu promite încă o dată președinția, acum pentru 2014. La prima înfrângere, l-a salvat absența alternativei politice, partidul nu era primit de Băsescu la guvernare, deci nu avea de ales. La a doua înfrângere personală, l-a salvat victoria în alegerile parlamentare. Dacă va pierde încă o dată fotoliul de la Cotroceni cu siguranță nu va mai avea nimic de oferit.

Tocmai pentru că Antonescu și PNL sunt într-o situație diferită și efectele asupra partidului sunt altele. În PSD-2001 și PDL-2005, delegații votau cu entuziasm victoria fără dubii. Nu doar că susțineau câștigătorul, dar și aprobau fără probleme traseul către victorie. În PNL-2013, în ciuda sclipiciului, lucrurile par a fi mai triste. E neclar cât din victorie este a PSD și cât din guvernare chiar a revenit liberalilor; mai sunt și din cei ce se mai întreabă dacă nu cumva s-a renunțat la prea mult; nu se știe dacă nu cumva un Oprescu va da lovitura mortală în 2014 viselor de mărire ale liderului; și prezența continuă a „dușmanului” la Cotroceni umbrește orice sărbătoare a victoriei.

Antonescu și echipa lui au avut grijă să extermine sau să ridiculizeze orice opoziție internă încă din faza incipientă. Au rămas doar câteva voci, de tipul Tăriceanu sau Chiliman, dar am fost deja anunțați că și aceștia vor zbura din partid imediat după congres. Nu-mi dau seama dacă metodele au fost mai brutale sau dacă operațiunea a fost mai amplă decât ce au făcut Năstase în PSD sau Boc în PDL. Însă pare că PNL chiar nu mai are nici urmă de dileme interne cu privire la calitatea și capacitatea leadership-ului, de te întrebi ce va fi în 2014 în eventualitatea pierderii alegerilor.

Nu în ultimul rând, PNL a reușit cumva timp de 20 de ani să păstreze iluzia partidului care încă mai are urme de democrație internă, nu atât prin existența a mai multe facțiuni, cât mai ales prin impresia că deciziile nu se iau exclusiv în funcție de ajungerea la putere și împărțirea prăzii. Era iluzia că într-un partid mai contează și valorile, și ideile. Antonescu a reușit să facă praf această iluzie.

Categories
Stiri

Eternele gropi și eternul primar

Gropile din imaginile de mai jos sunt surprinse la colțul străzii Garoafei, la capătul dinspre Șos. Alexandria, Sectorul 5. Primar este Daniel Marian Vanghelie, la al patrulea mandat, începând cu 2000. În toți acești ultimi 12 ani, strada a arătat similar.

Gropile se văd chiar și pe Google Maps, împreună cu afișul electoral pe care apare primarul. Pozele sunt probabil din 2009, vedeți aici. Deoarece strada Garoafei nu a fost niciodată asfaltată complet în cele 4 mandate, situația s-a deteriorat continuu.

Anul trecut, înainte de alegerile pentru primărie, am făcut un film similar și l-am inclus într-un articol. În mod surprinzător cineva chiar mi-a răspuns. Părea că lucrează la primărie, întrucât cunoștea detalii despre contractarea lucrărilor și soluțiile tehnice. Mi-a spus că demersul meu este tardiv, că lucrarea subterană este gata și se așteaptă asfaltarea. Au trecut alegerile, primarul a fost reales, utilajele au dispărut, gropile au rămas.

Pe aleea din fața blocului unde locuiesc s-a turnat asfalt, deși arăta mult mai bine decât Garoafei și atunci. Doar bucata de Garoafei pe care intru cu mașina a rămas în toți acești ani ca după bombardament. Eu pot înțelege că există probleme tehnice, uneori juridice, dar chiar nu se putea găsi o soluție în mai bine de 12 ani de zile? Adică putem face pasaje subterane și supraterane, chiar și câțiva kilometri de autostradă, dar nu putem asfalta 200 m de stradă?About these ads

Categories
Stiri

Swaziland. O Românie din Africa?

Guestpost: Africapestetot

„Am spus-o de mai multe ori: Corlățean nu e la nivelul funcției de ministru de externe.
El merge la diverse reuniuni multilaterale și simpla încrucișare pe hol cu un omolog devine, în comunicatele MAE, o întâlnire aproape istorică.
De fapt, textele produse sub autoritatea lui Corlățean nu au un corespondent la omologi, ca și cum doar Corlățean s-a întâlnit cu Joe Biden, nu și invers. Așa ceva nu mai fac nici țările de mâna a treia din Africa. Poate Swaziland…”

Cristian Preda, Reprezentant al României în Parlamentul European

Swaziland

Swaziland este ultima monarhie absolută din Africa. Are ca capitală Mbabane și este situată între Africa de Sud la vest și Mozambic la est. Alte asemănări cu România includ: o nouă Constituție a fost adoptată la doi ani după a noastră, în 2005; regele este șeful statului și tot el numește primul-ministrul; poporul este sărac, dar este fericit și își iubește aleșii.

Un motiv al acestei iubiri (inexplicabilă în România) este faptul că în timp ce în România printre culturile agricole cele mai importante se află pepenii, grâul și porumbul, în Swaziland foarte populară este cultura de marijuana. Altfel, exact ca la noi, oamenii sunt foarte evlavioși, mai ales conducătorii. În 2012, regele Mswati al III-lea și-a îndemnat poporul să se dedice complet Bibliei și să se țină departe de bani (de treabă necurată cu banii se ocupă exclusiv regele și acoliții săi). Poporul l-a ascultat: 60% din populație supraviețuiește cam cu 1 dolar pe zi. Oricum, pentru a nu-i deranja prea mult pe rege și pe camarila sa, poporul a decis să nu trăiască în medie mai mult de vreo 32 de ani (se pare că cel mai puțin din toată lumea) – din care mai mult de jumătate din timp, probabil, sub formă de copii (cuminți), iar restul ca șomeri. Regele are o flotă impresionantă de mașini, în frunte cu un Maybach (cam ca a deputatului liberal George Becali Întâiul). Nevestele lui (multe) sunt cunoscute pentru pasiunea pentru shopping.

Există însă și deosebiri. Senatul lor are decât 30 membri, iar Camera Deputaților decât 65.

Pentru a lupta împotriva SIDA (o chestie asemănătoare cu corupția de pe la noi, dar care omoară direct oameni), regele Mswati al III-lea a început să propovăduiască abstinența și a emis un decret prin care a interzis relațiile sexuale sub vârsta de 18 ani (regele mai propusese și ca persoanele cu HIV/SIDA să fie sterilizate și însemnate cu fierul roșu sau un echivalent modern al acestuia). La doar două luni după decret, regele și-a luat cea de-a 13-a soție, o fată de doar 17 ani. În prezent regele are doar 14 neveste. O echipă mică, dacă ținem cont că tatăl său a avut vreo 125 de neveste (efectiv variabil de-a lungul lungii sale vieți). În septembrie 2012, în cadrul unui ritual anual, 80.000 de fecioare au dansat în fața regelui.

Altfel, pe Ministrul lor de Externe îl cheamă Mtiti Fakudze (în niciun caz a nu se citi Mtitus!).

Aviz doritorilor: pe pagina de internet a Ministerului de Externe al Regatului Swaziland se zice că postul de «Political Under Secretary» este vacant!

Categories
Stiri

De ce dau share

Îmi iau majoritatea știrilor din online, la fel ca mulți utilizatori de Internet. Nu prea mai am timp să mă uit la televizor și, oricum, majoritatea posturilor de știri afișează un partizanat politic agresiv. Mi-am făcut o listă de surse online disponibile prin RSS și le “agreg” cu un „RSS reader” (eu îl folosesc pe cel de la Google). Citesc în drum spre și de la serviciu cât pot de multe. Am un client RSS pe Android (gReader), care îmi permite să încarc articolele acasă pe WiFi, astfel încât să folosesc comunicația de date GSM doar atunci când doresc detalii suplimentare (imagini, link-uri).

Sunt nevoit totuși să marchez ca și citite multe alte articole pe care nu reușesc să le parcurg. Paradoxul timpurilor noastre este că există foarte multă informație, dar puțină cunoaștere. Este foarte greu să selectezi bucățile relevante de informație, în special atunci când nu știi exact ce cauți, cum este cazul știrilor. Sunt foarte multe analize pertinente care rămân într-un con de umbră, fiind acoperite de perdeaua de fum a știrilor incendiare sau mondene.

Pentru a scăpa din capcana presei de subcultură sau manipulatoare, singura soluție pe care o văd este o presă alternativă în online. Sunt necesare surse multiple de informare și relativ de încredere, astfel încât să fie mult prea greu să fie controlate politic sau economic. Diversitatea vine însă cu un cost, este nevoie de mult efort pentru a sorta informația relevantă și apoi cea esențială. Practic este o muncă pe care nu o poate face un singur om, există mult prea multe surse de informație posibil relevante, unde poate doar un articol din 20 merită atenția.

Cred că soluția la problema selecției știrilor este colaborarea cititorilor în filtrarea informației relevante și valoroase. Un lucru bun adus de rețelele de socializare online este posibilitatea ca fiecare cititor să se implice activ în filtrarea și diseminarea informației. Astfel, articolele valoroase ar putea să primească un rating mai mare și să ajungă la mai mulți cititori decât articolele mediocre. Rețeaua de „prieteni” poate, în plus, să selecteze articole pe teme comune de interes.

Astfel, îmi fac aproape o datorie din a face „share” la articolele care îmi plac. Nu este foarte simplu pe mobil, de multe ori sunt nevoit să încarc varianta „desktop” folosind conexiunea de date pentru a putea folosi butoanele de like/+1/share. Prefer în principiu „like” față de „share”, pentru că are proprietatea de a agrega feedback-ul pozitiv într-un singur loc, nivelul de popularitate putând fi vizibil atât autorului, cât și cititorilor. În contrast, „share” la un link nu ajunge de obicei la autor și agregă doar like-urile din rețeaua de prieteni. Din păcate multe articole nu au opțiunea de like/+1 și trebuie să dau share pe link, asta după ce am pierdut timpul să încarc varianta „desktop”, doar pentru a afla că nu există like/+1.

Cu riscul de a-i plictisi pe unii prieteni din rețelele sociale, dau „like” sau „share” la articolele care mi se par interesante, vreo 4-5 pe zi. Încerc să aleg articole care sunt cât de cât echilibrate ca abordare și care tratează aspecte pe care presa „mainstream” nu le-ar trata astfel. Nu pot să pretind că articolele sunt absolut obiective și imparțiale, în primul rând pentru că alegerea surselor reflectă preferințele mele politice și socio-economice. Evit însă să dau share la articole care nu se bazează pe fapte/principii/valori. Am făcut concesii la derapaje de limbaj doar atunci când mi s-a părut că valoarea ideilor expuse depășește mult în amplitudine anti-valoarea din exprimare. Deseori am făcut share la articole cu care nu sunt total de acord, dar care conțineau idei inedite care meritau luate în seamă.

Sistemul nu este infailibil, mi s-a întâmplat să preiau știri insuficient verificate sau interpretări tendențioase. Mi se pare totuși că merită riscul, mai ales că, făcând share, am ocazia să mi se atragă atenția despre informația greșită cu care aș fi rămas altfel în minte ca fiind corectă. Am găsit de multe ori idei interesante în comentariile care exprimau păreri opuse mie.

Cu cât participă mai mulți în sistem, cu atât sistemul devine mai eficient și mai puțin permeabil la manipulare. Vă invit deci să dați „like/+1/share” de câte ori găsiți un articol despre care credeți că este valoros și merita mai multă atenție. Este singura șansă de a schimba în bine presa, și poate chiar întreaga societate.

Categories
Stiri

La 2 Mai continuă construcția pe plajă

Construcția noului restaurant pe plaja de la 2 Mai, despre care am scris săptămâna trecută, continuă netulburată. Cititoarea noastră MS ne-a trimis câteva imagini noi de la fața locului, în care se văd atât avansul construcției cât și faptul că este chiar pe malul mării (imaginile sunt la finalul articolului).

Acest al doilea aspect – proximitatea mării – este important pentru a demonta afirmația patronilor cum că „nu e pe plajă”. Reacționând la valul de indignare ce se simte preponderent on-line, beneficiarii construcției au încercat prin contul lor de Facebook să inducă ideea că e doar o anexă a campingului și nu un nou restaurant pe plajă. E un mesaj lung și manipulator pentru că apelează la emoțiile amintirilor de câteva decenii ale locului. Voi cita aici doar partea care se referă la construcție (stângăciile de exprimare aparțin autorilor):

Terasa ” Noua Tina” ce se construieste este amplasata in terenul Campingului si NU!!! pe plaja .
Va fi o constructie specific dobrogean ( piatra , olana , ziduri albe , lemn, etc ) , va deservi atat turistilor din camping cat si celor din localitate , va avea un program decent (09-22) care sa nu deranjeze serile linistite din camping si de pe plaja 2 Mai.
Trebuie sa intelegem nevoia pe care foarte multi dintre dumneavostra au verbalizat-o de-a lungul timpului ( de ce nu mai faceti terasa? de ce nu mai este Tina? E nevoie de un loc unde sa mancam bine, sa nu mai mergem la bulgari, etc) . Trebuie sa nu fim reticenti la ceva nou , la modernizarea serviciilor, la cresterea clasificarii turistice , la dotarile ce se impun pentru a se face din campingul 2 Mai un camping cu un nivel european. Stim ca acest lucru poate sa deranjeze ,intr-un fel, organizarea deja existenta, insa 2 Maiul a fost mereu un loc deschis.

Câteva observații:

  • plaja, în cazul de față, nu o definim ca zona de agrement etichetată ca atare de autorități, ci ca bucata de pământ de lângă mare. Acolo e ilegal să construiești (sau ar trebui să fie, dacă nu ești viceprimar, ca patronul de la terasa cu pricina) și nu contează proprietatea
  • referirea la terenul campingului este de două ori înșelătoare, o dată pentru motivul de mai sus, a doua oară pentru că terenul nu e proprietatea firmei, ci e închiriat de la primărie
  • nu mă îndoiesc că sunt persoane care își doresc un restaurant decent în 2 Mai, dar nu sunt așa sigur că îl doresc pe plajă, pentru simplul motiv că cei ce-l vor pe plajă caută oricum hotel de patru stele și se duc la Mamaia sau prin țări străine.
  • finalul citatului arată interesul real al patronului: creșterea clasificării, atragerea unui alt tip de turiști. Întrebare este dacă a existat o dezbatere în comunitate despre transformarea stațiunii într-o nouă Mamaia.

Cei care doresc să dialoghez direct cu patronii firmei ce face construcția o pot face, așa cum spuneam, pe contul lor de Facebook, deschis publicului, de unde am luat și citatul.

Categories
Stiri

Indicațiile prețioase ale lui Victor Ponta în educație

Victor Ponta a descoperit că se pricepe, ca tot românu’, la educație. Dat fiind că are și el copii, știe el mai bine ce și cum trebuie să se învețe, cam așa se traduc pe scurt competențele în domeniu ale premierului. Scandalul plagiatului nu îl face nici mai discret, nici mai înțelept pe Ponta, care iată că la scurt timp de la preluarea puterii a luat deja boala cea grea a liderilor români: indicațiile prețioase. De la începutul anului, prim-ministrul s-a antepronunțat înaintea specialiștilor în două chestiuni: clasa pregătitoare și numărul de ore de educație fizică de la ciclul primar. Rezultatele pe termen lung pot fi catastrofale.

Ce are a face pregătirea juridică a lui Ponta cu științele educației? Nu contează răspunsul, pentru că titularul postului de la educație nu este un specialist cu coloană vertebrală, ci un umil arivist ce și-a început mandatul printr-un abuz de drept (pentru cine a uitat: la 2o decembrie Pricopie ar fi trebuit să aleagă între funcțiile de rector și ministru; în ultima zi de existență a cabinetului Ponta 1, o ordonanță de urgență a eliminat această incompatibilitate, astfel încât la 21 decembrie Pricopie s-a pricopsit cu ambele funcții). Așadar, acest smerit executant are ca regulă de bază că șeful are dreptate, deci a purces la implementarea directivelor pontaliene. 

Spre ghinionul lui, Pricopie apucase să spună că nu vrea să mute clasa pregătitoare de la școală la grădiniță, când Ponta a anunțat că el crede contrariul. Peste noapte s-a răzgândit și Pricopie, dar a avut iar ghinion: din teritoriu au venit semnale că nu prea se poate. Mobilierul e cumpărat și asamblat pe la școli, personalul pregătit tot acolo, sunt probleme cu încadrarea educatorilor și tot așa. Nu știu cum o fi reușit să-l îmbuneze pe Ponta, dar a ieșit o struțo-cămilă: părinții trebuie să aleagă. „Au dreptul”, zice Ponta, dar în fapt este o pasare a responsabilității de la stat către părinți.

Să ne lămurim: ori părinții știu mai bine, și atunci ce rost mai are sistemul public de educație, ori avem un set de reguli stabilite științific, și atunci pseudo-democrația nu își mai are rostul. Dacă vrem să lăsăm drepturile și responsabilitățile în familie, să introducem homeschooling. Dacă vrem educație publică centralizată, nu se face prin vot.

Ipocrizia guvernului devine evidentă când ajungem la cea de-a doua indicație prețioasă a lui  Ponta: numărul de ore de educație fizică. Nu spun că este bine sau rău să fie mai multe ore de educație fizică (în fapt, contează mai mult ce se face în orele respective decât câte sunt!). Însă la mai puțin de o săptămână de la noua idee a premierului, ministerul pune în așa-zisă dezbatere publică noul plan-cadru pentru ciclul primar, care, printre alte schimbări, mărește numărul de ore de sport.

Documentele au fost publicate azi, 15 februarie și sunt în dezbatere publică… până pe 19 februarie! Sunt cinci zile, din care două de week-end, în care zice-se că cetățenii și societatea civilă ar trebui să analizeze propunerea guvernului și să reacționeze. Nici măcar specialiștii nu vor avea timp să evalueze toate propunerea, ce să mai vorbim de familii. Și atunci, cum rămâne cu nevoia stringentă de a consulta poporul, aici nu se mai aplică?

Să mai notăm și potențialul risc pe termen lung al ambelor decizii. În cazul clasei pregătitoare, ce se întâmplă dacă opțiunile familiilor nu corespund cu dotările și resursele umane ale școlilor și grădinițelor? Dacă într-o comunitate cu 20 de copii, 10 vor la grădiniță și 10 la școală? Dacă, în general, nu iese bine, cine e responsabil?

Despre ideea năstrușnică de a face planuri-cadru înainte de a avea curriculum național nici nu are sens să vorbim. Logica simplă ne arată că mai întâi facem curriculum – adică decidem ce și cum să învețe copiii – și apoi începem să aranjăm programul ca să ajungem la rezultatul stabilit. Invers, n-are sens. Așa cum e acum, apare riscul ca deciziile curriculare să fie luate așa încât să acomodeze planurile-cadru, adică niște decizii administrative, cu impact pe termen lung.

Ne jucăm aici cu viitorul unei generații. Nu avem nici cea mai vagă idee despre impactul unor astfel de măsuri hei-rupiste asupra dezvoltării copiilor noștri. Singurul imbold este orgoliul peste măsură al unui prim-ministru ce crede că se pricepe la tot, însoțit de slugărnicia unui ministru ce nu se pricepe la mai nimic. Rezultatul poate fi catastrofal pentru cel puțin o generație.

Categories
Stiri tu cu cine ai vota

Ce public are Partidul Conservator-Religios?

Deşi au încredere în Biserică, românii nu o vor amestecată în politică. Instituţiile politice sunt la cel mai scăzut nivel de încredere, în timp ce cele religioase se bucură în continuare de încrederea cetăţenilor (chiar dacă în scădere); în tot spectrul social, participarea la activităţi politice este cea mai scăzută, iar la activităţi religioase cea mai ridicată. Totuşi, într-o proporţie covârşitoare, românii resping ideea ca preoţii să le recomande cu cine să voteze şi majoritatea sunt împotriva candidaturii în alegeri a preoţilor. Majoritatea românilor cred că ar fi mai bine ca funcţiile politice să fie ocupate de oameni credincioşi, dar trendul este descrescător. Aceasta este concluzia primei părţi a analizei de aici şi în continuarea ei am încercat să-mi imaginez o agendă publică a unui partid-conservator religios.

Vorbim deci de o minoritate a celor ce consideră că este bună o implicare a bisericii în politică. Însă am văzut adesea în istorie că o minoritate activă, hotărâtă şi cu resurse îşi poate avansa şi chiar impune propria agendă în spaţiul public. Clasa politică din România este în criză, iar unul dintre simptomele acestei crize este că principalele partide îşi pierd susţinătorii şi mulţi cetăţeni se consideră nereprezentaţi. Întrebaţi, în iunie 2011, dacă se simt apropiaţi de vreo formaţiune politică, doar 19% dintre români răspund afirmativ. Chiar dacă asistăm în spaţiul politic la mişcări tactice de „deghizare” a vehiculelor politice sub nume noi – înfiinţarea succesivă a ACD şi USL, respectiv posibila apariţie a Mişcării Populare – rămâne un spaţiu suficient de mare pentru apariţia unor noi formaţiuni politice. Nu e vorba neapărat de partide de masă, ci mai degrabă de unele de nişă, care promovează o agendă bine ţintită pentru a atrage un public specific, cu şanse de a ajunge în Parlament. Partidele ecologiste ar putea fi exemplul cel mai bun, şi avem deja trei astfel de formaţiuni. Însă la fel de bine poate să fie un partid cu o agendă conservator-religioasă.

Este evident că un astfel de partid ar promova înainte de orice o morală creştină. Însă toate partidele româneşti fac asta, indiferent care este ideologia asumată retoric. Să ne amintim că în 2009, la dezbaterea finală, candidatul socialist la preşedinţie a lecturat din Biblie, ceea ce contrazice cumva tocmai ideea de a fi socialist; dar acesta este specificul local. Un partid care ar vrea să se diferenţieze pe linia religioasă ar trebui să vină cu o serie de opţiuni de politici publice care să se suprapună cu opiniile bisericii. Am încercat să construim o astfel de agendă, cu cinci subiecte de actualitate în dezbaterea publică de la noi: finanţarea bisericii din surse publice; construcţia Catedralei Mântuirii Neamului; predarea religiei în şcoală; îngrădirea avortului; şi sporirea influenţei religiosului asupra politicului. Tabelul următor prezintă concis, pentru fiecare dintre cele cinci subiecte, care au fost indicatorii folosiţi pentru măsurare şi care este procentul din întreaga populaţie care are opinia considerată conservatoare.

Grupurile evidenţiate prin procentul din ultima coloană nu se suprapun: de exemplu, sunt persoane favorabile predării religiei în şcoală, dar împotriva avortului. Pentru oricare două subiecte găsim astfel de exemple. Intersectând toate cele cinci grupuri, putem construi un indicator de afinitate cu agenda conservator-religioasă pe care am propus-o.

Acest indicator are şase niveluri, aşa cum arată imaginea de mai jos. Cei cu afinitatea cea mai slabă, 22% din populaţie, sunt cei care nu se regăsesc în niciuna dintre opţiunile de mai sus. Cei care se află în cel puţin un grup sunt 25% din populaţie; 21% se regăsesc în două grupuri, iar în trei grupuri alţi 20%. La marginea din dreapta a graficului, cu afinitatea cea mai puternică, sunt cei care se regăsesc în patru dintre cele cinci grupuri – 9% – şi, în ultima categorie, cei 3% dintre români care îmbrăţişează toate cele cinci opţiuni pe care le-am numit conservator-religioase.

Putem spune că publicul ţintă al unui eventual partid conservator-religios ar fi cei din ultimele două categorii. Relaxând condiţiile s-ar mări numărul potenţialilor susţinători, dar în acelaşi timp agenda s-ar suprapune prea mult cu a cel puţin unora din partidele mari deja existente. Pentru a se diferenţia, noul partid are nevoie de o agendă ceva mai radicală. Vorbim deci de un potenţial electoral pentru agenda propusă de aproximativ 13% din populaţie.

Este aceasta o minoritate activă şi cu resurse care să promoveze o schimbare, aşa cum spuneam mai sus? Răspunsul este mai degrabă negativ. Categoriile sociale în rândul cărora întâlnim o o pondere mai mare a celor ce au o afinitate puternică cu agenda conservator-religioasă sunt cele mai pasive şi cu resurse mai puţine. Nu este o surpriză, literatura de specialitate şi cercetări anterioare arată că persoanele cu resurse mai puţine tind să fie mai conservatoare.

Spre exemplu, 30% dintre cei cu venituri foarte mici (sub 400 lei) au o afinitate puternică cu agenda analizată, faţă de doar 10% dintre cei cu venituri mari (2.000 – 4.000 lei) şi 6% dintre cei cu venituri foarte mari (peste 4.000 lei). În mediul rural ponderea grupului studiat este de 19%, faţă de 7% în urban. După nivelul de educaţie, conservator-religioşii sunt 22% între cei cu studii primare, 10% între cei cu studii medii şi 7% între cei cu studii superioare. Ca vârstă, ponderea lor este peste media naţională doar în rândul celor peste 60 de ani (16%) şi scade la 8% între tinerii sub 30 de ani. Similar, observăm că au tendinţa de a se plasa mai spre dreapta scalei de mai sus pensionarii, casnicele, şomerii, lucrătorii în agricultură, şi mai spre stânga cei cu profesii active. Pe scurt, grupul analizat, cel al persoanelor cu o afinitate puternică pentru agenda conservator-religioasă este mai degrabă format din persoane fără potenţialul de a influenţa şi, dacă societatea în ansamblu va avea o evoluţie crescătoare, acest grup va avea mai mult tendinţa de a se restrânge decât de a creşte. Nu putem însă estima ce s-ar întâmpla dacă evoluţia economică şi socială ar fi în regres, ducând la creşterea numărului „pierzătorilor” şi a celor defavorizaţi; ar putea să conducă la o creştere a potenţialului agendei conservator-religioase.

Un eventual partid ce şi-ar asuma o agendă conservator-religioasă mai mult şi-ar înstrăina potenţiali votanţi decât ar atrage. Ponderea celor ce au o afinitate puternică faţă de o astfel de agendă este redusă şi semnificativ mai mică decât a celor ce o resping, iar persoanele ce corespund profilului au resurse mai puţine şi sunt mai degrabă pasive. Dacă Biserica s-ar simţi ispitită să facă pasul spre politică, foarte probabil ar fi o decizie greşită, care i-ar aduce mai degrabă dezavantaje. Iar participarea politicienilor la evenimente religioase sau afişarea ostentativă a credinţei e posibil să nu aducă beneficiile electorale scontate. Până la urmă, e un semn că, încet-încet, democraţia din România se maturizează.


*) Acesta e un text publicat pe 15 septembrie 2011, așa cum bine și-au dat seama cititorii fideli. Am văzut că a tot revenit discuția despre stat, societate și biserică, fie că e vorba de bugetul (public) al cultelor, fie că vorbim de încrederea în biserică. M-am gândit că pentru cei ce sunt interesați de subiect sunt bune niște date despre religie și politică; sunt din 2011, dar e un domeniu în care lucrurile se schimbă lent. Din aceeași perioadă, folosind aceleași date de sondaj, citiți și despre:

Categories
Stiri

PDL merge mai departe, în felul lui

DL pare să nu-și revină după înfrângerea fără echivoc din alegeri. Nu-mi dau seama dacă nu are capital uman sau nu are voință organizațională. Au amânat îndelung organizarea unui Congres care să dea o nouă șansă partidului. Acum, că s-au hotărât să-l organizeze, se anunță candidații la șefia organizației. Doi sunt deja siguri:

  • Vasile Blaga, de profesie vameș (unde a făcut avere cinstit, ca orice vameș), veșnic membru al conducerii partidului, principalul arhitect al rezultatelor dezastruoase de anul trecut. El zice că n-are nicio vină. E complet lipsit de carismă și stă prost cu dicția.
  • Elena Udrea, de profesie soția lui Cocoș (să mă ierte feministele, nu i-am găsit altă preocupare), simbolul nepotismului și al proastei guvernări, a cărei cotă de popularitate poate fi metaforic exprimată prin „aproape unanim detestată”.

Alți doi ar putea să fie:

  • Gheorghe Falcă, de profesie baron local, primar veșnic la Arad și cercetat penal pentru matrapazlâcuri cu bani publici. Următorul termen al dosarului (în apel) este la 1 mai 2013, numai bine plasat după Congres.
  • Mihai Stănișoara, de profesie securist specialist în securitate națională, cu aere de baron și mogul local, veșnic parlamentar din 2000 și până în ziua de azi. Are carisma lui Blaga, despre dicție nu știu să spun, că vorbește rar.

Încep să mă întreb dacă nu cumva partidul chiar e alcătuit numai din „foști” din ăștia, la care se adaugă masa amorfă de oportuniști ce vin cu ocazia câștigării alegerilor. Nu de alta, dar comparat cu cvartetul de mai sus, Boc e cu cinci clase peste.