M-a contrariat – și nu sunt singurul – avizul consultativ al CCR. Așteptam, ca în 2007, un răspuns clar, au fost sau nu au fost fapte grave de încălcare a Constituției. E previzibil că vom ajunge la referendum și voi avea o decizie de luat. Nu vreau să decid în funcție de cât de mult îmi place sau nu Băsescu, dacă a fost sau nu un președinte bun sau care sunt alternativele. Acestea sunt criteriile după care aleg la termen; instrumentul demiterii este unul excepțional care are în vedere circumstanțe foarte concret definite în Constituție.
Trebuie să fim atenți cu astfel de detalii pentru că altfel nu putem preveni abuzul. Băsescu este (a fost, putem spune deja) un președinte mediocru, dar acesta nu este un motiv suficient pentru a îl demite. Avem nevoie de predictibilitate și stabilitate instituțională și pe acestea le câștigăm în timp, învățând să respectăm regula jocului. Nu este acceptabil ca unui rău – acțiunile politice sau personale greșite ale lui Băsescu – să îi răspundem cu alt rău – folosirea abuzivă a unei proceduri excepționale. Este la fel ca în cazul ordonanțelor de urgență, nu pot să accept abuzul, chiar dacă scopul pe termen scurt, să zicem, mi-ar conveni.
Într-o lume ideală, am fi avut o Constituție de oameni normali, din care orice cetățean cu ceva informare să înțeleagă lesne cine ce face și cine își depășește atribuțiile. Nu avem. De aceea mi se părea util ca un arbitru – Curtea Constituțională – să analizeze și să spună dacă sesizează o ilegalitate (gravă) sau nu.
Din nefericire, Curtea a rămas tot în teritoriul lui „poate să” în care se află și Constituția. Președintele „poate să numească”, zice textul fundamental, ceea ce înseamnă că e la arbitrariul prezidențial; sau „după consultarea Curții” poate să însemne, la limită, că dacă Parlamentu a trimis o scrisoase la Curte nici nu mai trebuie să aștepte răspunsul. Sunt nemulțumit de astfel de formulări. La fel de nemulțumit sunt și de formularea Curții, „poate fi reţinut ca o încercare de a diminua rolul şi atribuţiile primului ministru”. Adică este sau nu este o încălcare gravă a Constituției? Rămâne în coadă de pește.
Nu întâmplător am ales această formulare. Partea bună a deciziei CCR este că respinge clar preambulul (un fel de lirism epic, fără fundament) și cinci dintre cele șapte capete de acuzare. Aici nu suntem la fotbal, unde 5-2 sau 6-1 ar fi un scor bun pentru președinte. O singură încălcare gravă a Constituției este motiv suficient de demitere, indiferent dacă celelalte șase sunt fondate sau nu. De aceea trebuie să ne uităm atent la cele două puncte rămase în discuție.
Primul este tocmai cel citat, diminuarea rolului Guvernului. Personal, înainte de a citi avizul Curții, l-aș fi considerat punctul cel mai slab al acuzării. Înțelegerea mea asupra sistemului semi-prezidențial este că puterea executivă este împărțită între Președinte și Guvern, iar diviziunea apare în urma unei negocieri politice, nefiind fixă. Cum premierul Boc a acceptat de bună voie și nesilit de nimeni să fie secund în relația cu președintele Băsescu, nu vedeam nicio problemă constituțională. Curtea însă ne spune că sunt niște limite ale negocierii; că Guvernul are atribuții executive clare și chiar dacă acceptă primatul președintelui, acesta din urmă are o graniță unde se oprește. Altfel spus, chiar dacă primul-ministru e mai pămpălău, președintele să facă bine să se abțină. Băsescu nu s-a abținut, și e un lucru la care trebuie să medităm.
Al doilea cap de acuzare cu oarece temei este cel cu privire la declarațiile xenofobe ale președintelui Băsescu, cu referire la minoritatea romă. Curtea evidențiază această acuzație într-un paragraf special și este un lucru important chiar dacă nu spune explicit că este o încălcare gravă a Constituției. Sigur, se poate spune că vorbim doar de mitocănia cunoscută a președintelui Băsescu, dar trebuie să ținem cont de context. Suntem în țara în care primarul de la Baia-Mare câștigă detașat alegerile după acțiuni ferme împotriva romilor, și e doar un exemplu. Președintele are un rol important în calmarea acestor tendințe xenofobe agresive, violente chiar și vorbim aici de teritoriul drepturilor fundamentale, protejate de Constituție. Președintele trebuie să fie conștient de efectul declarațiilor sale și să fie moderat în astfel de circumstanțe tensionate.
Am văzut comentatori care au considerat că în avizul Curții ar fi și un alt treilea punct important împotriva lui Băsescu: „Curtea constată că domnul Traian Băsescu nu şi-a exercitat cu maximă eficienţă şi exigenţă funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.” Mă grăbesc să spun că sunt 100% de acord cu Curtea (!). Așa e, nu și-a exercitat cu maximă eficiență bla-bla. Dar hai să fim serioși, pe criteriul ăsta de eficiență a muncii îi dăm afară pe toți politicienii, ba chiar ne uităm urât și la o bună parte din popor. Consider că aici a fost un artificiu de retorică, fără legătură cu fondul.
Sunt convins că orice ar fi spus CCR rezultatul votului din Parlament va fi același: Băsescu suspendat. Vom ajunge deci la referendum și voi avea de făcut o alegere. Nu vreau să îmi bazez alegerea pe opinia mea despre Băsescu (l-am votat de fiecare dată până acum, și nu regret) sau pe constatarea că următorul pe listă va fi Antonescu (vai de noi). Știu că foarte probabil votul meu nu va conta, pentru că antipatia față de Băsescu e prea mare ca să se mai schimbe ceva. Nici nu vreau să votez ca să le fac în ciudă ălora-care-cred-nu-știu-ce, am auzit prea des argumentul ăsta ridicol.
Dar pentru mine, pentru conștiința mea, pentru ca să nu fiu ca ei, ca cei pe care îi condamn, vreau să votez ca și când aș trăi într-o lume normală. Până la referendum, am două teme de gândire: relația președinte-premier și atitudinea față de romi. Cu asta am răamas după decizia de azi a Curții Constituționale.