posdru – La coltul strazii

După ce s-au păcălit în campania electorală pariând pe învinși, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române par ușor în degringoladă.

Prima încercare de damage-control a fost făcută chiar de Patriarhul Daniel, care s-a decis în “Duminica Neamțului” să recicleze o predică din 2011 (s-a insistat că e mai veche predica, adică – Doamne ferește să credem că e legată de alegeri –sursa) și s-o adapteze la “străinii de neam”. A urmat părintele-bloggăr Tănăsescu care ne liniștește și el: “Klaus Johannis pare a fi samarineanul milostiv „de alt neam” care trebuie să aibă grijă de acest popor „căzut între tâlhari””.(sursa)

Valul foarte public de dezaprobare rezultat l-a luat prin surprindere pe Patriarh, care nu a reușit încă să arate că e un lider adevărat ce pune interesul credincioșilor deasupra interesului organizației și membrilor ei. Poate ar trebui să asculte apelurile spre reformă venite dinspre intelectuali ca Dragoș Paul Aligică (sursa) sau Ana Petrache (sursa), ultimul fiind cercetător chiar în studierea religiilor și mecanismelor acestora.

Realitatea poate fi expusă simplu astfel:câtă vreme Biserica e dependentă de banii din Bugetul de Stat, e dependentă de oamenii care au influență asupra acelor bani. Sigur că strategia
o mână spală pe alta are valoarea ei, dar se pare că în politică nu se îndeplinesc prea des profețiile.

Pe de altă parte, rămân mulți cei care nu s-au convins încă de distanța dintre ce spune și ce face BOR și de efectul negativ al relației Biserică-Stat – propagat atât în instituțiile statului cât și în Biserică. Ei apără acest status-quo și ajung (pe lângă alte idei pe care le voi combate în alte articole) la analogii între religie și sănătate, educație, sport sau cultură.
De ce să nu plătim și preoții dacă plătim doctorii și profesorii? De ce să nu plătim și construcția bisericilor dacă plătim teatre sau chiar stadioane?

Cine pentru ce plătește?

O bună prietenă îmi trântea zilele trecute – când mă plângeam de pomenile electorale recente – că ea nu va merge vreodată pe stadionul Național Arena – pentru care s-au folosit bani publici. Sigur că o astfel de analogie care spune cum eu finanțez ceva inutil pentru mine la fel poți și tu finanța ceva inutil pentru tine e perfect nefuncțională – amicii mei libertarieni ar răspunde poate – să nu se finanțeze din bani publici nici, nici mai degrabă decât ambele.

Nefiind libertarian, mă rezum să observ că stadionul este în primul rând o investiție cu potențial de profit pentru proprietar (bilete la meciuri, drepturi TV, publicitate pe stadion) și că proprietarul este Statul (Național Arena este în proprietatea Primăriei București nu a Federației Române de Fotbal).

Proprietatea e aici baza. Statul construiește pe banii noștri, dar ulterior coordonează, controlează și, dacă știe ce face, profită. BOR, pe de altă parte e o instituție complet distinctă, în a căror treburi interne nu-și vâră nimeni coada.

Educația, sănătatea și cultura sunt și ele luate în colimator, deși în toate cazurile Statul își rezervă – în virtutea calității de finanțator – participarea la decizii și eventuale rezultate – financiare sau de altă natură. Raporturile dintre Instituțiile Publice (spitale, școli, teatre) și Stat – adică alte instituții publice, diferă de raporturile existente între Stat și Biserică.

Sănătatea are încă o particularitate – funcționează pe bază de asigurare: plătești pentru acoperirea unui risc, chiar dacă e preferabil să nu beneficiezi de banii respectivi niciodată. (Sigur că aici se poate discuta și despre asigurările private, sau mixul public – privat, dar nu acesta e subiectul de față).

Dacă astea nu sunt motiv suficient pentru a accepta că religia este altfel, luați ca exemplu diferențele din metoda de finanțare. Fiecare domeniu are un buget delimitat clar și n-am auzit până acum de vreun teatru sau școală care să primească un hotel sau o pădure. Religia, pe de altă parte, este un domeniu în care mai mulți bani intră din fondul de rezervă al Guvernului și din alte donații de la autoritățile publice locale și centrale, deci în afara bugetării explicite și oficiale – făcute prin Secretariatul de Stat pentru Culte.

Mai mult, Bisericile și asociațiile afiliate (cum este Asociația Filantropia Ortodoxă din Alba Iulia) pot apela – și chiar fac asta – la o varietate de surse de finanțare pentru proiecte sau evenimente concrete.

În Alba Iulia, Filantropia a construit un adventure parc, pe dealul “Mamut” din localitate, cu bani europeni. În alte proiecte au venit bani de la buget – ba de la Consiliul Judeţean, ba de la Ministerul Finanţelor, de la Ministerul Muncii sau de la Agenţia Română pentru Dezvoltare Durabilă a Zonelor Industriale (știați că există așa ceva?!). Ba chiar și Ministerul Educației este pe lista donatorilor, dacă ne uităm în raportul de activitate pe 2010 al asociației – ultimul publicat.

Sigur că asta e perfect acceptabil, cu condiția ca bisericile și asociațiile afiliate să concureze pentru aceste finanțări în mod onest cu alte asociații sau fundații non-profit.

Adăugați veniturile din activități comerciale, care nu sunt deloc modice – pe lângă lumânări, icoane și cruciulițe, multe parohii au păduri, hoteluri, sau diverse alte fabrici iar Patriarhia are firmă de turism. Adăugați donațiile de la credincioși, sponsorizările de la firme și banii din campaniile 2% (bisericile adună cei mai mulți bani din acele campanii).

Și astea sunt variante corecte[1] de finanțare ce pot fi dezvoltate, dar plățile neoficiale făcute de credincioși pentru servicii religioase, plățile alocate direct de la guvern, donațiile făcute de-a dreptul cu religiozitate de majoritatea primăriilor și consiliilor județene precum și alocările arbitrare de clădiri, terenuri și bani din fondul de rezervă sunt aberante într-o societate corectă.

Nu putem uita nici de capitolul transparență: în cazul instituțiilor publice există rezerve față de nivelul de transparență, dar în cazul fondurilor alocate Bisericii, acestea se pierd în ceață mai ceva ca sfintele animale[2] din zicală. Să reușești să te plângi constant de insuficiența finanțării dar să nu ai o evidență a alocărilor, sau să o ai dar să nu o faci publică e cel puțin suspicios.

Biserica este o organizație privată asupra căreia Statul are o influență neglijabilă, o organizație care nu răspunde ierarhic în fața unor autorități publice; Biserica are acces la o gamă largă de finanțări dar pretinde și alocarea directă de bani publici pentru a construi un buget neștiut dar întotdeauna pretins insuficient, un buget menit să implementeze o strategie necunoscută.

Libertatea de conștiință și banii

Dacă încercăm să ne scufundăm puțin în problemă, găsim alte lucruri interesante.

Există o preocupare – în constituțiile țărilor civilizate[3] și în recomandările privind drepturile omului – de a preveni îndoctrinarea și abuzurile în domeniul religiei.

Teocrația este un pericol real al amestecului politicului cu religia. Pe de altă parte, nu se teme nimeni că vom fi conduși de un grup de doctori care să aibă ceva de spus despre ce mâncăm, sau când și cu cine facem sex.

Religia este o ideologie, sănătatea este un set de practici ce evaluează starea fizică a unui om și care propune metode de prevenție și de tratament a “defecțiunilor”. Medicina modernă are rezultate măsurabile, repetabile și predictibile, este obiectivă; religia operează în nemăsurabil și în subiectiv.

Finanțând sănătatea nu finanțăm o instituție ci o metodă de a gestiona un sistem de practici, care este util în mod obiectiv și universal valabil. Religia este utilă în mod subiectiv – poate ajuta oamenii să treacă peste probleme, îi poate ghida cu întrebări personale importante, dar asta doar dacă oamenii înșiși cred asta, dacă sunt formați (programați?) cultural în acest mod. Dovada e chiar preocuparea de a asigura echilibrul opiniilor: hindusul are, conform legilor civilizației, la fel de multă dreptate precum creștinul, la fel precum musulmanul și la fel precum ireligiosul[4].

O astfel de preocupare ar fi nonsens în sănătate. Ai sau nu ai probleme de sănătate indiferent dacă crezi asta sau nu, iar opinia ta despre ce ar trebui să faci e, deseori, irelevantă.

Dacă preocuparea pentru respectarea credinței religioase este o caracteristică esențială a unui stat civilizat în special pentru prevenirea abuzurilor, asta ar trebui să influențeze măcar modelul de finanțare. Din momentul în care vorbim despre dreptul de a alege cultul – alegere fără echivalent în alte domenii – asta implică alegerea explicită a unei direcții pentru banii fiecăruia. Dacă banii unui catolic ajung la Biserica Ortodoxă prin intermedierea Statului, aceasta este o încălcare directă a dreptului la libertate de conștiință. În același mod, din momentul în care există dreptul de a refuza asumarea unei credințe religioase, acesta include dreptul de a refuza contribuția la promovarea unui set de idei (asociat vreunei credințe religioase) și a mecanismului care-l susține.

Dreptul la libertatea de conștiință implică dreptul cetățeanului de a nu susține financiar menținerea sau propagarea unui set de idei cu care conștiința sa nu este împăcată.

Astfel, modelul de finanțare ar trebui să permită cetățenilor refuzul de a susține cultele (chiar dacă banii ar rămâne la Stat – cum se întâmplă în anumite țări), precum ar trebui să permită celor care vor să susțină un cult să-și schimbe cultul susținut, măcar o dată pe an direct exprimat (și nu o dată la 10 ani, pe baza datelor de la recensământ).

Argumentul funcționează similar pentru alte domenii. Nici educația nu prevede măsuri expres pentru cei ce vor sau nu vor să-și asume un set de idei din domeniu. Nici nu am putea defini ce ar înseamna așa ceva, educația fiind ea însăși o știință sau un set de științe, deci operând tot în obiectiv și cu rezultate predictibile și repetabile. Ba chiar în cazul educației, vorbim (parțial) de educație obligatorie prin lege. Ca să ne protejăm societatea de efectele negative ale unor viitor cetățeni incapabil să se exprime coerent verbal și în scris și fără o minimă înțelegere a lumii, am transformat dreptul de educație parțial în obligație. Cum statul te obligă la educație, finanțarea publică este o consecință logică.

Sportul este parțial legat de sănătate (ca prevenție), sau chiar de educația pentru sănătate (educație fizică). Nici sportul nu transmite vreo ideologie cu potențial de îndoctrinare sau abuz, nici o lege nu prevede dreptul a urmări sau nu urmări o echipă, un sport sau un meci. Fotbalul este o religie doar metaforic; deși putem găsi puncte comune (ritualuri, trăire intensă, superstiții), diferențele rămân insurmontabile: când ultrașii își iau pasiunea prea în serios iese cu scântei[5], însă pasiunile astea țâșnesc din rețelele emoționale dinăuntrul fiecărui grup. Sursa lor e în relațiile personale dintre membrii grupului și nu în vreun set de idei ce trebuie propagate.

De ce este, deci, religia altfel?

Lumea civilizată s-a pus de mult de acord că oamenii au dreptul să-și asume o religie și prin asta să susțină un anumit set de idei și un sistem instituțional ce funcționează ca depozitar și diseminator al ideilor respective.

Totodată, lumea civilizată s-a pus de acord că în domeniul religiei există un potențial ridicat de abuzuri – situații în care o persoană (sau un grup) aflat/ă într-o poziție de putere favorizează un anumit cult în dauna altora sau discriminează pe bază de afiliere (sau neafiliere) religioasă și că aceste situații trebuie prevenite. Așa a apărut între drepturile fundamentale ale cetățeanului dreptul de a nu fi împins în vreun fel (nici măcar cu un deget) înspre vreun anumit cult, sau înspre a accepta religia în sine.

Instituțional vorbind, Biserica nu e o instituție publică, adică nu e gestionată de Statul Român, ceea ce o pune pe o poziție diferită instituțiilor din sănătate, educație sau cultură, unde strategia de dezvoltare trebuie aprobată de autorități publice și unde Statul rămâne proprietar asupra bunurilor rezultate în urma finanțărilor.

Diferența între raporturile Stat-Biserică / Stat-Instituții Publice, precum și existența dreptului specific la libertate a conștiinței ar trebui preluate în modelul de finanțare al cultelor. Acest model trebuie – în mod minimal – să fie transparent, corect și flexibil: să dea informații despre sursele și destinațiile banilor, să permită neparticiparea, să permită specificarea explicită a direcției banilor și să permită schimbarea periodică a acestei direcții.

Trambitele au sunat prelung iar cele doua armate, ARD si USL, s-au repezit una catre alta, in rapaitul tobelor, cu armele zanganind furios. Mai pe de laturi, UDMR si PPDD asteapta finalul bataliei. Cine stie, cu putin noroc, se vor putea strecura alaturi de invingator la impartirea prazii.

Cam asa arata acum campul de bataie in care se vor stabili stapanii statului roman, cel putin pentru urmatorii doi ani. Dar sa vedem care este situatia beligerantilor. In episodul de azi – ARD.

Situatia din teren. ARD se afla intr-o situatia mai mult decat delicata: a guvernat trei ani si jumatate in perioada de criza dar, odata Romania ajunsa la un mic liman economic, a ajuns in opozitie. A guvernat prea mult pentru cat a stat in opozitie. Ca urmare, orice atac din postura de opozitie se poate rasfrange imediat asupra ei. Orice discutie despre fonduri europene, somaj sau crestere economica nu are cum sa ocoleasca perioada in care PDL a guvernat. In schimb, meritul pentru ceea ce a facut bine este preluat de USL.

Resursele. Dupa ce a pierdut guvernarea, PDL a pierdut si alegerile locale. A ramas doar cu doua consilii judetene si vreo 10 resedinte de judet. Contractele cu tot felul de baieti destepti sau asfaltangii, contracte de unde PDL isi tragea seva, sunt sub semnul intrebarii. Orice potential investitor de partid se gandeste de doua ori inainte de a-si plasa economiile in PDL. Nici fondurile europene nu mai sunt o solutie de finantare. Altfel spus, ARD e pe sponci. Noroc cu ce au adunat pana cand au fost la guvernare.

Armata. In schimb, in privinta armatei, s-ar putea spune ca ARD sta bine: se lauda ca are trupe proaspete si dornice de lupta in proportie de 75%. Ce nu ne spune ARD este ca aceste trupe proaspete reprezinta de fapt carne de tun, basbuzuci trimisi in fata trupelor de veterani pentru a fi casapiti. Sondajele spun ca ARD poate obtine, in cazul optimist, in jur de 25%. Ce coincidenta: 25% din canditati sunt dintre vechii parlamentari. Dupa doua infrangeri consecutive si ramasi fara resurse, moralul nu pare a fi deloc ridicat. Ba mai mult, se pare ca se si pactizeaza cu dusmanul: au facut-o pana acum primarul de Suceava si cel de Hunedoara. In plus, multi veterani abia isi tarasc picioarele, mai mult incurcand armata si expunand-o decat intarind-o. Buninteles, cel mai bun exemplu e Elena Udrea.

Comandantii. In fruntea trupelor se afla vechi generali harsiti in campanii, Blaga si Videanu, cunoscatori ai campului de batalie si ai dusmanilor. Pe langa acestia, pentru a intari centrul de comanda, Sefu’ a mai dispus prezenta in fruntea armiei a vreo doi-trei noi veniti cu skill-uri diverse. Skill-ul lui Pavelescu este sa fluture stindardul raposatului PNTCD pentru a atrage pe cei care altadata se incolonau sub el. Partea proasta este ca multi dintre adevaratii taranisti considera ca Pavelescu a sterpelit stindardul cand partidul zacea intr-o balta de sange. Skill-ul lui MRU nu mi s-a dezvaluit deocamdata, dupa opinia mea, el ramanand tot la stadiul asta. Un nene cu skillu’ gros este Mihail Neamtu: cadelniteaza funii de usturoi pentru a goni pricolicii si recita poezii patriotice pentru a trezi romanii verzi. Alti fruntasi ai partidului, ca vicepresedintii Preda si Macovei, prefera sa nu se murdareasca prea tare pe tot felul de coclauri si, din cand in cand, isi itesc capetele de prin baldachinele blogurilor si slobozesc cate o scurta sudalma catre dusman.

Trupe speciale. Stenograme, incompatibilitati aruncate la momentul potrivit, un post TV central si alte cateva locale, vreo trei-patru ziare centrale, postaci, intelectuali, si cine stie, poate niste ninja de prin servicii.

Arme. ARD a ales sa inceapa lupta sub sloganul bont “Reporneste inima Romaniei”. Pe langa sonoritatea scrasnita, prima intrebare care iti vine in minte cand il auzi, este: da’ cine a oprit inima Romaniei? Pana la urma, PDL a guvernat 3 ani jumate din ultimii 4, 5 ani jumate din ultimii 8 si 11 ani din cei 23 de ani scursi din ‘89 incoace. Pare ca sunt mari sanse ca PDL sa fi avut un rol important in atacul de cord suferit de Romania.

Armele principale de atac par a fi progresele din justitie facute din 2004 incoace, idee sprijinita si de rapoartele Comisiei Europene privitoare la MCV, si atacul la statul de drept la care se deda USL. Totusi, aceste arme au fost validate doar in exterior de catre niste institutii birocratice, fara a avea un impact deosebit asupra electorilor. Eurobarometrul din 2011 ne spune ca 67% din populatia Romaniei crede ca in ultimii 3 ani (2009-2011) coruptia a crescut. Privitor la statul de drept, 7,4 milioane de electori (dupa unele surse, mai putini cu 50.000, dupa altele mai putin cu 500, dupa altele mai putini cu 3 milioane) par sa fi inchis ochii la violentele cu care acesta a fost tratat de USL cu ocazia suspendarii presedintelui. Mi se pare ca cele doua arme sunt din categoria “raului mai mic”. Or, sunt prea proaspete zilele de guvernare a PDL pentru ca din comparatia raului sa reiasa clar ca ARD ar fi cel mai mic.

Pe langa “noi suntem raul cel mai mic”, ARD ar trebui sa vina si cu alta componenta de campanie: “noi suntem mai buni”. Aceasta componenta ar fi trebuit sa o regasim in programul de guvernare, program de guvernare ce contine insa acelasi rumegus ca orice alt program de guvernare al oricarui partid din ultimii 20 de ani. In plus, reuseste sa fie chiar mai populist decat programul USL, propunand scaderea cotei unice din 01.01.2013 la 12%. Ar putea sa aduca in sprijinul ideii de “noi suntem mai buni” faptul ca tara a trecut prin criza si a ajuns la stabilitate macroeconomica. Ma indoiesc insa ca ar putea atrage cu acest text orice alt electorat fata de cel ce a ramas alaturi de PDL in ultimii ani. De altfel, in 6 luni USL a reusit sa mentina aceasta stabilitate si sa restituie pensiile si salariile taiate de PDL.

Tot la capitolul arme, sa il trecem si pe presedintele Basescu. Din pacate pentru ARD, tot ce mai poate sa faca presedintele este sa intareasca moralul trupelor si sa le dea speranta ca indiferent de rezultatul bataliei, va face el ceva, va gasi vreo solutie imorala pentru a-i aduce din nou la putere. Oricum, toate iesirile presedintelui vor avea ca subiect statul de drept si justitia, batand la o poarta inchisa dupa cum spuneam mai sus. Probabil ca va reusi doar sa-i indarjeasca si sa-i uneasca mai mult pe adversari.

Armele pentru cresterea procentelor par a fi tocite. Mai raman insa armele pentru scaderea procentelor celorlalti, singurele care pot sa mai aiba un oarecare efect. Si ma refer aici la tot felul de dosare, stenograme, anchete, anunturi de incompatibilitate ce pot aparea in campania electorala. Vom vedea.