Categories
Stiri tu cu cine ai vota

Votul prin corespondenţă şi frauda electorală

Acum vreo zece zile cel mai sondor blogger a făcut vâlvă cu un articol provocator încă din titlu: Cât se poate frauda prin intermediul votului prin corespondenţă? Ipoteza principală a articolului este că prin introducerea acestui mecanism alternativ de vot apare o nouă oportunitate de fur de voturi şi că patidele vor încerca să profite, cu precădere PDL, iniţiatorul proiectului. După calcule complexe cu care vă las să vă delectaţi la sursă, Turambar ajunge la concluzia că PDL ar putea să câştige cam 6% din introducerea votului prin corespondenţă în străinătate, cea mai mare parte (adică vreo 4 din cele 6 puncte procentuale, dacă am înţeles bine) prin fraudă.

Aşa cum era de aşteptat, articolul a stârnit vâlvă. Turambar a fost fie atacat, fie lăudat de cei care văd doar PDL şi reacţionează pavlovian şi a fost pentru o zi sau două vedetă pe la moguli. Au fost şi câteva reacţii la obiect, care discutau metodologia de calcul, însă fără a veni cu contra-argumente solide. Şi au mai fost alte câteva reacţii la obiect, cele care discutau principiul şi costurile asumate pentru a asigura accesul la vot. Apoi s-a aşternut liniştea şi ne-am întors la alte subiecte. Şi dacă tot e linişte, m-am gândit şi eu să scriu o replică la articolul lui Turambar.

Voi spune de la început că poziţia mea de principiu este că mecanismele alternative de vot – vot anticipat, vot prin corespondenţă, chiar vot electronic – trebuie introduse de urgenţă, pentru toţi cetăţenii (nu doar pentru cei din străinătate). Între 15 şi 20% dintre cetăţenii români cu drept de vot trăiesc în altă parte decât au domiciliul din documentele de identitate sau călătoresc în ziua votului. Fie că sunt în ţară sau străinătate, este anormal să li se ceară să facă un drum lung şi costisitor până la secţia de vot de care aparţin. În particular pentru cei din străinătate, chiar şi la scrutinurile la care există liste speciale cea mai apropiată secţie de vot este de obicei prea departe pentru a fi tentaţi să participe. Este datoria statului să asigure cetăţenilor căi prin care să poate să îşi exercite lesne dreptul la vot, iar aceste căi sunt deja folosite de democraţii mai vechi, nu trebuie să invetăm nimic.

În acelaşi timp însă, trebuie să privim cu seriozitate problema fraudei, pentru că suntem păţiţi. Experienţa ne învaţă că dacă lăsăm la îndemâna partidelor un sistem cu posibilităţi de fraudă, aproape sigur acestea vor profita de el. Din această perspectivă, eu nu citesc articolul lui Turambar în cheie politică, anti-PDL, ci în cheie civică, un semnal de alarmă binevenit. Să fim atenţi cu votul prin corespondenţă că putem să avem probleme. Păi să fim.

Aici vin cu critica la adresa articolului. Nu am nimic de spus în legătură cu formulele de calcul. Cred că ipotezele intermediare sunt de bun simţ şi formulele propuse au sens. Însă, dintr-un motiv care îmi scapă, Turambar a ignorat un element esenţial de context: cum se desfăşoară votul prin corespondenţă? Cadrul general propus este că oricine dintre cei aflaţi în străinătate votează în voie prin poştă şi deci furnizează un potenţial vot ce poate fi furat. Nu e chiar aşa.

Proiectul MAE nu propune deloc un sistem simplui. Dimpotrivă, dacă lucrurile rămân aşa va fi destul de complicat. Pentru a vota prin corespondenţă sunt trei paşi importanţi:

  1. înregistrarea voluntară în registrul votanţilor prin corespondenţă, în scris, la ambasada cea mai apropiată, dovedind reşedinţa oficială (cu înscrisuri) în ţara în care eşti
  2. primirea prin poştă a documentelor securizate
  3. trimiterea votului, tot prin poştă

Condiţia iniţială reduce bazinul potenţialilor votanţi prin corespondenţă la aproximativ o treime. Afectează în principal românii aflaţi la muncă în Spania şi Italia, adică ţinta predilectă pentru un eventual furt la urne. Turambar a luat în considerare acest lucru în calcule, dar vom vedea că este important şi pentru potenţiala fraudă, atunci când este pusă în practică.

Să mergem mai departe. Cum se poate frauda cu ajutorul votului prin corespondenţă? Sunt două metode de a adăuga voturi suplimentare:

  1. Vot dublu. Pentru o parte din cetăţenii ce se înscriu la vot prin corespondenţă  se introduce în urne câte un vot pentru ei şi la localitatea de domiciliu.
  2. Vot fictiv. Pentru o parte din cetăţenii aflaţi în străinătate şi care nu au chef să voteze sunt produse de către aparatul MAE voturi prin corespondenţă.

Ambele metode au importante impedimente în practică. Pentru votul dublu trebuie controlată comisia de vot, ceea ce nu e aşa simplu acolo unde primarii sunt din opoziţie; iar alegerile locale sunt înainte de cele parlamentare. Însă problema cea mai mare rămâne verificarea votului dublu. Autoritatea Electorală a folosit deja un sistem de verificare post-alegeri şi lucrează la unul ce ar putea să micşoreze foarte mult timpul de control.

Votul fictiv este un coşmar birocratic. În primul rând, MAE trebuie să producă o listă cu cetăţeni români aflaţi în străinătate şi cu probabilitate ridicată să nu voteze în persoană. Atenţie, trebuie să producă nu doar lista, ci şi documentele cerute de lege pentru fiecare, unele emise de statul român, altele de autorităţi străine. În pasul doi, trebuie să trimită prin poştă, cu confirmare de primire, plicurile către toţi aceşti oameni, şi să aibă confirmările de primire. Doar apoi trebuie să adauge efectiv voturile în urnă, şi să aibă elementul de control. Probabilitatea ca angajaţii MAE să facă toate aceste lucruri pentru zeci, poate sute de mii de voturi, şi totul să rămână ascuns, este foarte redusă.

Având în vedere cele de mai sus, părerea mea e că ignorând contextul Turambar greşeşte. Poate că în teorie frauda e posibilă, dar în practică va fi al naibii de greu de implementat.

Aici mă îndepărtez de articolul de la care am plecat, pentru a spune că proiectul MAE este criticabil tocmai pentru că face procesul de vot prea dificil şi îl reduce la o categorie restrânsă de cetăţeni – cei care au reşedinţa oficial în străinătate. Votul prin corespondenţă şi alte mecanisme alternative de vot trebuie introduse pentru toţi cetăţenii şi însoţite de informatizarea sistemului, astfel încât să fie prevenită frauda. Acesta este însă un subiect pentru un alt articol.

Înainte de a încheia mai trebuie să fac o precizare. Toate mecanismele alternative uşurează cumpărarea de voturi, pentru că oferă cumpărătorului o cale prin care să verifice direct dacă vânzătorul chiar a vota aşa cum i s-a cerut. Un partid hotărât poate să identifice cetăţenii dispuşi să-şi vândă votul, să îi ajute să se înscrie pentru vot prin corespondenţă, să îi controleze cum votează şi să pună în numele lor la poştă plicurile închise. Costurile asociate s-ar putea să fie mai mici decât cele actuale. E adevărat, e o problemă potenţială. Însă nu chiar aşa de mare. Pe de o parte, PDL şi USL se vor contracara reciproc în această practică; pe de altă parte, românii din străinătate nu sunt aşa săraci să se vândă ieftin şi au intrat în contact cu alte valori; se vor gândi de două ori înainte să o facă. Până la urmă, dacă votul e un drept, trebuie să acceptăm că fiecare îl utilizează aşa cum consideră de cuviinţă. Unii pot să aleagă pentru principii înalte, alţii pentru o pungă cu făină. Am ajuns de unde am plecat: e dreptul lor.

Categories
random

“Nu vă putem oferi o viaţă frumoasă …

… dar vă putem asigura un final decent!” Ăsta e mesajul cu care mi-am început ieşirea de sâmbătă dimineaţa. Mare noroc pe ăla care a îmbâcsit căsuţele poştale cu fluturaşii lui siniştri, că şi-o lua rău de la băbuţele din bloc, dacă îl prindeau în fapt.

Nu zic, am văzut mai grosolane, cu sicrie* de copii scoase spre prezentare chiar pe trotuar. Aşadar, după Funerar TV şi celebrul motto “Vrei nu vrei tot la noi ajungi” (cu reducere 10% pentru pensionari!), marketingul funerar atinge noi culmi prin flyerul funerar chiar în cutia ta poştală. Ideea unui flyer e că poate-poate scapă de aruncatul la gunoi şi îl păstrează vreun potenţial client. Dar cu flyerul funerar ce faci? îl ţii “că nu se ştie niciodată” în teancul cu flyere de pizza, săli de fitness, zugrăveli şi “reduceri acum la nuştiuce produse”? Creepy marketing.

În rest, mă foarte bucur că nu ştiu ce-nseamnă serviciul de la punctul 5 “Oamenii manipulat” sau fiţosul punct 9 “Efecte”. Apel gratuit la număr d-ăla ca de taxi? Şi  pachet “All-inclusive”? Sofisticare, nene.

Oricum, e frumos să râzi de moarte. :)

Categories
Stiri

Coruptul de onoare

Ne chinuim de două decenii să prindem corupţi. Avem un acord naţional asupra faptului că România se confruntă cu corupţie la toate niveluri şi că toţi politicienii şi funcţionarii sunt ori hoţi ori potenţiali hoţi. Ura nestăvilită a populaţiei se răsfrânge asupra lor – e neclar totuşi dacă e ură sau invidie, după modelul capra vecinului. Probleme avem doar cu prinderea corupţilor şi mai ales a marilor corupţi. Rămâne un mister cum se face că deşi sunt atât de mulţi şi-i cunoaştem cu toţii nu reuşim să dovedim niciunul.

În fine, aproape niciunul. Până acum am prins (adică condamnat definitiv) ceva plevuşcă şi vreo trei caraşi mai graşi, la rechini încă nu am ajuns. Cei trei caraşi sunt deputatul Bivolaru, cel pentru care a mărşălui PSD-ul cu Năstase în frunte; un oarecare Păvălache, ţap ispăşitor pentru afacerile încurcate de pe la ministerul economiei pe stil PC; şi proaspăta captură primarul Guţău, de la Râmnicu-Vâlcea, şi el un fel de ţap ispăşitor pentru toţi corupţii PDL-ului.

Deşi şeful PDL şi al Guvernului a anunţat cu mândrie că partidul îşi ia mâna protectoare de pe coruptul propriu, iată că filiala locală a partidului nu a fost de acord. Cu mândrie patriotică cei 14 consilieri locali ai PDL l-au declarat cetăţean de onoare al municipiului Rm. Vâlcea pe coruptul primar; opoziţia nu a fost contra, ci doar s-a abţinut de la vot. Au venit în sprijinul acestei decizii cu o campanie a televiziunii locale (întâmplător în proprietatea familiei unui pedelist local) şi cu o listă cu 25.000 de semnături de sprijin, adică aproape o jumătate din numărul total de cetăţeni cu drept de vot ai oraşului.

Până la urmă, de ce nu? La aşa recoltă scăzută este o adevărată onoare să fii corupt cu acte în regulă. Vâlcenii ar trebui să-i ridice un monument şi să profite pentru a dezvolta turismul, cu vizite organizate la Statuia Coruptului Local. Străinii vor veni buluc să se pozeze la imaginea acestei rarităţi: coruptul de onoare.

Categories
Stiri

“Rosia Montana”. Cianuri si alte dezbateri cancerigene

M-am saturat sa citesc despre Rosia Montana. Asist la o inflatie de voci anti care frapeaza prin ridicol si redundanta: in general, toti atrag atentia asupra proiectului si blameaza corporatia canadiana. Si atat. Se dezbate haotic, se lupta impotriva proiectului pe cont propriu sau in tot felul de bisericute de cate trei ONG-uri care … avertizeaza. Jurnalisti, ong-isti, cantareti, actori, bloggeri, popi, medici, experti, toti … avertizeaza, facand din mine un cititor perplex, ca-n povestea cu drobul de sare.

In afara de cei cativa bezmetici someri, gata  oricand sa experimenteze voluntar binefacerile oncologiei, toata lumea a inteles ca proiectul este extrem de daunator. Mesajul e simplu,  categoric  si usor de priceput: cianura este otrava iar la o asemenea scara industriala este genocidasupra mediului, asupra comunitatilor, asupra angajatilor, asupra patrimoniului cultural al zonei. In cativa ani, desertul Sahara va parea un loc prietenos si foarte sanatos in comparatie cu  masivii Muntilor Apuseni infestati cu cianuri.

Cum se “povesteste” public Rosia Montana. Anost, fad, boring, lame.

Continuarea acestei retorici publice strict alarmiste, in care se abordeaza numai si numai pericolele proiectului convine de minune PR-istilor de la Gold Corporation. Pe aceasta cale ii felicit eu insumi ca au deturnat cu succes dezbaterea publica, mercenarii lor in comunicare publica  dovedind abilitati ireprosabile de pozitionare si discurs public. Se discuta si se disputa acum miliardele ce ar intra in Romania, diversele expertize de mediu, tehnologiile posibile de restaurare a zonei, procedeele tehnologice specifice mineritului cu cianuri, etc. Corporatistii canadieni au reusit excelent mutarea discutiei pe aceste false solutii.

Solutia reala a fost data deja de Parlamentul Ungariei. Se numesteLegea Anti-Cianura.

Desigur, la ce imagine jalnica are Parlamentul nostru, nimeni nu se concentreaza pe aceasta simpla ruta institutionala. Nu face parte din reflexul discursului nostru public sa apelezi la Parlament. Chiar si atunci cand initiativa legislativa exista, dar a fost inabusita in  Parlamentul Romaniei, o ticalosie tipica clasei noastre politice.

Pe site-ul oficial al Camerei Deputatilor gasiti pasii parcursi deja in promovarea Legii Anti-Cianura. Referinta la acest proiect de lege n-ar trebui sa lipseasca din niciun articol,  din nicio opinie, din nicio parere publica despre Rosia Montana. Un reflex sanatos si foarte democratic de auto-aparare ar fi ca de fiecare data cand se mentioneaza Rosia Montana aproape instant sa se pronunte Legea Anti-Cianura. Zici Rosia Montana, zici Legea Anti-Cianura.

Cianuristii din Parlament

Opinia publica e demult castigata fiind majoritar anti, insa  combatantii au ramas blocati  si plictisitori in argumentarea pericolelor, fara a oferi solutia evidenta.  Gata! s-au inteles pericolele, discutia trebuie dusa la urmatorul nivel, adica  extinsa la fiecare cabinet senatorial, la biroul fiecarui deputat, la fiecare partid. Sa vorbim pe voturi asumate, transparent, cu data si nume, fara amanari. Sa-i numaram  si sa-i aratam cu degetul pe parlamentarii cianuristi. “Cianuristii” – asa sa-i stie lumea.

Dezbaterea publica despre acest subiect trebuie sa revina urgent in Parlament.

Categories
Stiri

Maria Tănase – o divă autentică de Bucureşti

Pe 22 iunie s-au împlinit 46 de ani de la moartea Mariei Tănase. Fără îndoială, ea a rămas o emblemă naţională, vocea ei reprezentând România şi in 1939 la New York şi în 2009 pe Youtube. Cunoşteam ca orice român numele-legendă al folclorului românesc, insa recunosc ca Maria Tănase îmi era un chip neştiut până zilele trecute, când, din click în click, am rămas captiv puţinelor paragrafe găsite pe internet despre viaţa acestei femei fabuloase.

Maria Tanase

Deşi a a scris istorie culegând şi cântând folclor românesc, devenind un simbol al satului românesc, cântăreaţa şi-a trăit viaţa în cel mai autentic spirit urban. Ignorând calitatea ei de bucureşteancă născută, crescută şi  îngropată în capitală, Bucureştiul pierde o divă veritabilă, iubită până la idolatrizare de către toată ţara, dar mai ales de către  oraşul ei natal. Mai jos  puteţi vedea o filmare extraordinară din 1963 cu mulţimea adunată s-o plângă pe ultimul drum, când zice-se că jumătate din Bucureşti a invadat Calea Victoriei ca să-şi rămas bun.  Simbolic, câteva secunde prind în cadru sicriul Mariei  pe fundal cu Casa Capşa, căreia noul regim „muncitoresc” îi retezase caracterul nobil, de loc boem de adunare a elitelor artistice şi intelectuale. Vremurile într-adevăr se schimbau brutal la 15 ani de la abdicarea regelui şi, odată cu moartea ei, Bucureştiul pierdea încă un reper al  vechilor orânduiri de dinaintea comuniştilor.

Maria Tănase înseamnă „Ciuleandra”, celebrul„Blestem” – Cine iubeşte şi lasă,„Bun e vinul ghiurghiuliu”, „Aseară ti-am luat basma” şi multe alte cântece vechi româneşti aduse din viu grai direct pe gramofonul interbelic. Însă Maria Tănase înseamnă şi înregistrări în Londra sau la studiourile Columbia din Viena la numai 24 de ani, prezenţa la faimosul 1939 New York World’s Fair, o idilă cu Brâncuşi în Paris, o rezervare permanentă la Casa Capşa,  cenzura drastică a regimului legionar sau urmărirea continuă a Securităţii comuniste.

Un logo la feminin pentru Bucureşti

Sa-mi fie scuzat unghiul dinspre Bucuresti asupra Mariei Tanase, fiindca, indiscutabil este o valoare nationala. Insa in goana bezmetica dupa identitate sustinuta de diverse bugete alocate pentru descoperirea propriului brand, Bucurestiul isi ignora un simbol care ar putea fi foarte bine (si inspirat!) chiar logoul urbei. Apropo de toti reporterii tâmpi care intreaba strainii ce cred despre fetele din Bucuresti: Maria era exact genul de aparitie cantata de miticul (in ambele sensuri) Gica Petrescu in celebrul sau refren despre  „fetitele din Bucuresti” pentru care „iti vine sa-ti lasi balta toate interesele” vorba altui bucurestean celebru, George Topârceanu. Asocierea Mariei Tanase cu ruralul si folclorul romanesc i-a estompat calitatea sa boema,  citadina, moderna si uneori controversata; in plus, si propaganda comunista a contribuit la o anumita imagine „conforma” dar  deformata a ei. Valorile autentice transcend insa epoci, mentalitati si astfel, la peste 70 de ani de cand Maria entuziasma carciumile din Bucuresci, alti artisti din noua generatie reusesc acelasi lucru preluand creativ melodiile ei. Recomand improvizatia rock alternativ a trupei Coma sau sesiunea-tribut de jazz de mai jos (intamplator sau nu, ambele  exemple  vin din undergroundul bucurestean).

Irina Sarbu live (merita cu prisosinta si link dedicat)

Maria lui Tănase, florarul din mahalaua Cărămidarilor de Jos

Ca şi în prezent, acum o sută de ani  capitala atrăgea populaţie din toată ţara iar Maria Tănase este încă o dată reprezentativă pentru Bucureşti, făcând parte din majoritatea celor născuţi, crescuţi aici cu părinţi „de la ţară”. Stilul de viaţă urban al artistei pare în contrast cu doinele şi tradiţiile ţăranilor cântaţi de ea, însă cele două calitati se legau natural atunci,  fiindcă societatea era una de textură preponderent rurală în mahalaua Bucureştiilor anilor ’20 – ’30.

Biserica Cărămidarilor de Jos este probabil singura mărturie rămasă din acele timpuri. Din acea margine de Bucureşti, astăzi inima cartierului Tineretului, a rămas doar denumirea străzilor cu nume ciudate, precum strada Livada cu Duzi, unde îşi făcuseră gospodărie olteanul Ion Tănase „al Ilincăi”  împreună cu ardeleanca Ana Munteanu din Făgăraş.

Povestea lui „taica” descrie capitala de acum 100 de ani şi este esenţială în biografia Mariei, care  s-a prezentat mereu, inclusiv în cântecele sale, drept Maria … lui Tănase.  La 17 ani, Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Bîrnicii de pe valea Amaradiei, vindea zaharicale prin Craiova. Se hotâreşte să lase Bănia pentru a-şi face un rost în Bucuresci şi începe prin a vinde rahat cu apă rece la porţile Cişmigiului. În vara lui 1905 se angajează lucrător la o grădina a boierului Alexandru Marghiloman dar nu rămâne prea mult, mutându-se ca ucenic la vestitul florar Vermeulen de la care prinde meseria cultivării florilor de seră şi a zarzavaturilor.

Toamna sângerosului an 1907 îl găseşte angajat la Grădina Botanică din Dealul Cotrocenilor unde o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, ardeleanca Ana Munteanu din satul Cârţa, Făgăraş. Din economiile strânse muncind ca simbriaşi, în primăvara lui 1910, Ana şi Ion Tănase cumpără  de la un boier grec o  casă cu acoperiş de stuf plus o bucată considerabilă de pământ în uliţa Livada cu Duzi din mahalaua Cărămidarilor de Jos.  Cei doi încep să-şi lucreze pământul propriu,   folosindu-şi cunoştinţele despre sere, flori şi alte culturi, acumulate în ucenicia ultimilor 5 ani de muncă  la  grădină. Îşi angajează la rândul lor ajutoare din locurile natale, iar grădina de flori a lui Ion începe să prospere furnizând sute de  buchete de flori negustorilor din  Piaţa de Flori de la Hanul lui Manuc.

„Le vindeam angro. Negustorii îţi dădeau banii după vreo 2-3 zile. Era o ruşine să te duci să-ţi vinzi singur marfa. Mergeam pe jos cu câte 200 de buchete de crizanteme” povesteşte pentru Jurnalul Naţional un nepot crescut în aceeaşi casă cu Maria Tănase. „Am muncit de mic. Toţi copiii se jucau, numai noi nu. Primeam pauză doar atunci când era prea cald. Pliveam, recoltam ardei iute, apoi îl culegeam cu găleţile. După ora patru după-amiaza veneau olteni şi cumpărau câte o sută de ardei deodată… Mă întreb şi acum cine mânca atâta ardei…”

Maria şi-a idolatrizat tatăl, iar fascinaţia copilei pentru scenă a venit probabil odată cu poveştile grozave ale olteanului despre lumea nou descoperită a spectacolelor din Bucureşti. Mult mai târziu, într-un sat oltenesc, prinsă într-o petrecere improvizată pe loc, cântăreaţa mărturisea„Acuma îmi dau seama de ce mi-am iubit atât de mult pe taica al meu! Uite aşa făcea şi el cu muncitorii lui de la grădină, când îi ieşea un ban în plus.” Interesant şi poate hotărâtor pentru evoluţia mezinei este faptul că Ion Tănase, fostul vânzător de la porţile Cişmigiului, începuse să frecventeze teatrul şi opereta. Se poate uşor presupune că destoinicul oltean găsise o nişă excelentă, prezenţa lui obişnuită în primul rând al spectacolelor având mai degrabă legătură cu nenumăratele buchete de flori dăruite artiştilor.  Dar el însuşi recunoscut drept cântăreţ din caval, ajunsese să înveţe pe de rost ariile interpretate de tenori iar când ajungea acasă se dădea în spectacol, imitând, cântând,  povestind cu lux de amănunte, spre deliciul muncitorilor şi a familiei. 

În timpul războiului, moş Tănase n-a încetat să muncească lucrând la livadă şi cu prizonieri; când Bucureştiul a fost bombardat, un proiectil a căzut chiar în grădina sa omorând doi lucrători.  Apoi, când  regimul comunist a pornit lupta de clasă, familia florarului Tănase fusese încadrată ba la „ţăran mijlocaş”, ba la „mic burghez” – îndeajuns ca nepoţii săi să fie daţi afară din şcoală plus alte consecinţe nefaste ce veneau atunci cu o astfel de clasificare socială. În ultimele sale clipe, moş Tănase îşi ruga un prieten „să sărute pământul ţării când se va elibera de comunişti şi din partea lui” iar Maria nu se sinchisea de noul regim ca să povestească asta, aşa ajungând ultima dorinţă a  florarului, turnată şi îndosariată la Securitate.

Drama unei adolescente rebele

„Ar fi fost în stare să fumeze şi când dormea. Nu conta că sunt Naţionale sau ţigări fine. De fumat s-a luat de pe la 16 ani, când a început să umble prin cartier. Toată ziua stătea ori la o familie de nemţi din vecini, ori la popa Vasile: el a botezat-o, el a cununat-o şi tot el i-a făcut slujba de înmormântare.” Înscrisă la concursul „Miss România” la numai 15 ani, tânăra adolescentă pică însă proba costumelor de baie. La 16 ani, trăieşte o poveste de dragoste cu un tânăr medic care o lasă gravidă. Maria avortează şi această intervenţie o va mutila pe viaţă, fiindcă niciodată nu va mai putea avea copii iar neîmplinirea maternităţii o va măcina  mereu asumându-şi-o ca păcat şi pedeapsă.  Pe patul spitalului Fundeni, cu câteva zile înainte să moară, se confesează: „O viaţă întreagă am suferit pentru că nu las în urma mea copii”. Această dramă personală explică pasiunea, jalea şi deznădejdea cu care înfioară audienţa în cântecele sale care vorbesc de moarte sau de blestemul pentru „Cine iubeşte şi lasă”. Aveţi o variantă inedită, cântată de Maria Tănase în franceză, aici.

1934. Scena de teatru, înaintea celei muzicale. Nume de scenă: Elise Lamé sau Mary Atanasiu. Întâlnirea cu Constantin Tănase

La doar 21 de ani urcă pe scenă, dar nu ca să cânte ci ca actriţă în trupa „epopeicului” Constantin Tănase„Lui m-a recomandat Alfred Paximade, care nu mai putea după mine: „Ia fata asta; e veselă, dezgheţată, plină de talent”. După ce, de formă, m-a întrebat „Fă fată, ce vrei tu să joci?”, Tănase mi-a dat rolul unei băgătoare de seamă într-un sextet. În a doua scenă, dădeam brânci celor ce stăteau… Pe afişele acestui spectacol am fost trecută subt numele de Elise Lame. În a doua revistă, mi s-a pregătit un cache-sexe cu pene de struţ, sutien, pantofi de lame şi o pălărie gen french-cancan. Cum să mă îmbrac aşa, eu, care veneam dintre răzoare şi bibilici?!  În ajun de premieră, mi-am făcut bocceaua şi am plecat. Pe afiş eram de astădată: Mary Atanasiu.” (Maria Tănase – interviu de arhivă). Va reveni în lumea teatrului când deja nu mai era o anonimă, jucând alături Ion Manolescu sau chiar in film, alaturi de Marcel Anghelescu, Mihai Berechet şi Florin Piersic in „Ciulinii Baraganului” (secvenţe video încă departe de youtube).

Alte surse o plasează pe scenă, încă din anul 1921, pe scena Căminului Cultural „Cărămidarii de Jos” din Calea Piscului, la serbarea de sfârşit de an a Şcolii primare nr. 11, Tăbăcari, apoi pe scena Liceului „Ion Heliade Rădulescu”, unde a frecventat doar cursul inferior, fiind nevoită să se retragă pentru a lucra, alături de părinţii săi, la grădină.

Primul „hit

Întâmplările de după plecarea din trupa de teatru a lui Tănase vorbesc mai departe de viaţa artistică din Bucureştii anilor ’30: Maria cunoscuse un amic care cumpărase o fabrică de discuri şi a dat o probă pe o bucată a lui Nelu Mânzatu, „Mansarda”.„Reuşita a fost extraordinară, cu toate că din punct de vedere tehnic  imprimarea lăsa de dorit. La scurt timp, am făcut o nouă imprimare, cu „Nunta ţigănească”. Succesul a fost fantastic. Nu se mai făcea la fabrică decât discul ăsta. O singură faţă de placă a acoperit în trei luni o pierdere de 80,000 lei, sumă destul de serioasă pentru acel timp. După aceea, m-a angajat la „Columbia”, care m-a trimis la Viena, unde am imprimat noi discuri. Înapoindu-mă, m-am dus şi m-am propus să cânt la radio. Am avut succes. Cu 10,000 lei pe lună m-a angajat Vlădoianu, ca de la el să trec la primul restaurant la care am cântat, plătită cu 2000 lei pe seară. Ce a urmat, se cunoaşte”. (Maria Tănase – interviu de arhivă)

– Va urma (cand voi mai gasi timp) –

Categories
Stiri

“Amendamentele uninominale” şi biserici

Ziariştii de la Gândul au investigat chestiunea amendamentelor uninominale despre care am vorbit acum câteva zile şi ieri. Se pare că parlamentarii noştri s-au organizat mai repede decât anticipam pentru a răsturna logica mandatului reprezentativ şi a subsidiarităţii, deschizând larg porţile bugetului naţional pentru proiecte de interes local. Mai mult, ca să fie treaba românească, drumul e deschis doar pentru parlamentarii aflaţi la putere, că doar de-aia au câştigat alegerile, să dea pomeni din banii publici:

Premierul Emil Boc a încercat să câştige bunăvoinţa parlamentarilor puterii punându-le la dispoziţie un fond special, pus de-o parte în bugetul de stat, din care senatorii şi deputaţii PSD şi PD-L să propună amendamente pentru colegiile pe care le reprezintă. (Gândul)

E vorba de 70.000 de euro pe cap de parlamentar, suficient cât să facă un proiecţel mic cu finalizare taman în campania electorală din 2012. Pesediştii şi pedeliştii deja se bat între ei, la nivel local, pe bani, în timp ce singura problemă a liberalilor este că n-au primit şi ei bani.

Tot Gândul ne spune şi că majoritatea “amendamentelor uninominale” au fost pentru renovarea unor biserici. Nici nu e de mirare că în amendamentele aprobate de comisii, regăsim fonduri pentru renovarea sau construirea a 806 biserici, 242 şcoli, 36 spitale şi 37 cămine culturale. Un deputat sincer ne spune că aşa a primit indicaţii, la biserică e vizibilitatea maximă.

Da, aţi citit bine, 806 de biserici că doar suntem un stat laic. Aştept reacţia organizaţiilor civice.

(nu pot să nu mă bucur şi să felicit demersul jurnalistic al celor de la Gândul)

Categories
Stiri

Efectele perverse ale votului uninominal asupra bugetului de stat

În colegiul meu, vă rog să notaţi că l-am botezat Ştefan cel Mare, am cerut bani pentru două biserici aflate în renovare, pentru patru cămine culturale care trebuie reparate, pentru o grădiniţă şi pentru reabilitarea a două drumuri, unul de 4,7 km, celălalt de 2,6 km. Suma cerută se ridică la 160 de miliarde lei vechi

Am citat din declaraţia pe care deputatul PSD de Neamţ Victor Surdu a dat-o cu mândrie ziarului Cotidianul. Dacă credeţi că este singurul ce a făcut astfel de amendamente la bugetul de stat, vă înşelaţi. Marea majoritate a parlamentarilor au cerut legislativului să includă în bugetul de stat diverse sume pentru proiecte de interes local. Principalele ţinte ale parlamentarilor sunt şcoli, grădiniţe şi biserici, uneori drumuri şi utilităţi. Campionii amendamentelor sunt liberalii (cu peste 2000, nu toate pentru micro-proiecte), dar nici parlamentarii din partidele aflate la putere nu sunt departe.

Să trecem peste “amănuntul” că vorbim de un buget de criză, ce trebuie drămuit la maxim şi pentru care miile de mici alocări pentru obiective locale poate să însemne picătura care umple paharul deficitului. Asistăm la o răsturnare a logicii politice şi la triumful demagogiei şi politicianismului. Lucrurile au început în campania electorală, se agravează la votarea bugetului şi nu văd niciun semn că nu vor continua în viitor. Poate e momentul să ne uităm încă o dată, mai atent, la sistemul electoral.

Şcolile şi grădiniţele sunt obiective de interes local (nici nu mai vorbesc de biserici, care sunt instituţii private şi oricât de ortodox s-ar simţi poporul român nu-şi au nicicum locul în bugetul de stat). Ele deservesc exclusiv comunitatea locală şi atunci interesul şi responsabilitatea îngrijirii lor revine autorităţilor locale. Construcţia, extinderea, mentenanţa lor cade în sarcina consiliului local, care alocă fonduri din bugetul local, adică din taxele strânse la nivel local şi din fondurile de echilibrare bugetară primite de la bugetul de stat. Acest lucru se întâmplă conform planurilor de buget propuse de primar şi adoptate de Consilul Local, apoi acceptate de Guvern. Avem o procedură prin care se încearcă asigurarea unui sistem ce elimină traficul de influenţă politică. Din nefericire, încă de acum doi ani Guvernul Tăriceanu a consemnat ceea ce la vremea respectivă Sorin Ioniţă numea întoarcerea la feudalismul bugetar, adică anularea procedurilor în favoarea unei alocări preferenţiale, complet netransparente.

În campania electorală am fot bombardaţi de promisiuni ale candidaţilor la parlament ce ţineau de domeniul de competenţă al autorităţilor locale. Ni s-au promis şcoli, drumuri, parcuri, grădiniţe, străzi, toate în colegiul nostru. Exemplul cel mai mediatizat a fost acel “garantat Vanghelie” de pe afişele candidaţilor PSD, plus o scrisoare de la Vanghelie către alegători în care se scria negru pe alb că primarul va controla parlamentarii. Cu alte cuvinte, ni s-a promis că dacă-i alegem parlamentarii vor merge acolo şi în loc să discute despre principiile comune ale naţiunii, ce trebuie codificate în legi, vor avea ca principală preocupare tranşarea bugetului de stat, astfel încât să vină la votanţii lor câţi mai mulţi bani strânşi de la toţi cetăţenii din ţară. Politica redusă la împărţitul banilor.

Am zis la momentul respectiv că e vorba de politicianism, de demagogie, de incapacitatea cronică a candidaţilor să iasă din mocirla politică în care se zbat, dar am sperat şi că e doar o chestiune declarativă. Vedem acum că ei se ţin de cuvânt: nu-i interesează contextul şi principiile, nu au viziune, vor să facă şcoli şi grădiniţe şi mai ales biserici pentru ca bizonii să-i mai voteze şi peste patru ani. Au învăţat că poporul răspunde la pomeni şi acţionează în consecinţă.

S-ar putea ca anul ăsta să nu le meargă, pentru că nu au încă experienţa necesară. S-ar putea ca membrii guvernului să-şi strunească colegii de partid şi să treacă bugetul fără prea multe artificii de genul ăsta (adică doar cu cele din colegiile de unde sunt membrii guvernului). Dar foarte probabil la anul o vor lua de la capăt. Spre exemplu, anul ăsta parlamentarii din Prahova, indiferent de partid, cu Năstase în frunte, s-au coalizat pentru a susţine amendamente cerute de primarii din comunele din judeţ. La anul se vor alia cu cei din Vrancea şi Constanţa şi chiar vor trece amendamentele astea. La limită, vom ajunge la un buget de stat care nu va avea proiecte naţionale, ci doar nenumărate mici proiecte locale.

Poate că e momentul să re-evaluăm opţiunea pentru votul uninominal. Mărturisesc că până acum am susţinut acest sistem, atras de ideea că ar putea ajuta la selecţia cadrelor în partidele politice. Văd însă că selecţia nu merge în direcţia bună, criteriile nu sunt cele pe care le căutam, rezultatele sunt fundamental greşite. Poprul nu a avut probleme să voteze uninominal toţi “dalmaţienii” politici – hoţi, corupţi, imorali etc., cei pe care i-am ales după noul sistem nu sunt cu nimic mai buni decât cei de dinainte, campania electorală a abundat de pomeni, bugetul e asaltat de cereri cu relevanţă limitată. Presimt că vom avea cât de curând proiecte de legi pentru lucruri relevante unui singur colegiu. Preşedintele şi PDL vorbesc de continuarea reformei în direcţia reprezentării majoritare, ceea ce ar accentua legătura între ales şi colegiu, cu efectele negative menţionate mai sus şi cel puţin la vedere fără efecte pozitive. Asta vrem?