Categories
random Stiri

Cum și-a anulat PNL de bună voie dreptul la alegeri parțiale în Parlament

mihai_voicu_vicepresedinte_pnl_despre_legea_alegerilor_parlamentare

În chestiunea colegiilor parlamentare vacante, PNL și-a dat un frumos auto-gol prin execuția de exceopție a vicepreședintelui Mihai Voicu, deputat și șef al Comisiei pentru legi electorale.

PNL a obținut trei decizii în instanță care ar obliga guvernul să organizeze alegeri parțiale pentru colegiile vacante. Opoziția își dorește aceste alegeri pentru că ar avea șanse bune să își întărească poziția în Parlament. Conform datelor din sondaje, liberalii ar putea câștiga cele mai multe dintre aceste colegii vacante.

Doar că, între timp, comisia amintită a adoptat noua lege electorală, creație a numitului vicepreședinte liberal, în cooperare cu deputatul-ministru Nicolicea, UNPR. La măsuri tranzitorii, aceasta nu prevede nimic de situația colegiilor vacante, ci pur și simplu abrogă vechea lege.

În treacăt fie spus că, în fața instanței, guvernul Ponta a emis un monumental exemplu de nesimțire și tupeu, explicând prin avocații săi că legea nu prevede nicio sancțiune, prin urmare nu este obligatorie.

Acum să presupunem, prin reducere la absurd, că Ponta se căiește și vrea să organizeze alegeri parțiale. Legal, nu poate. Vechea lege, care definește procedura, e abrogată. Noua lege nu are procedură. Mai mult, conform legii în vigoare nici nu mai există colegii uninominale. La limită, dacă toți parlamentarii și-ar da demisia mâine, până la alegerile la termen nu vom mai avea Parlament.

Nici nu e de mirare că în această situație, Ponta nu numai că nu se căiește, ba chiar face mișto de liberali. Aceștia o merită, iar dacă au ajuns să merite glumițele lui Ponta, e chiar vai de ei. Desigur, deputatul Mihai Voicu rămâne un cadru de nădejde și un specialist renumit al legilor electorale.

Categories
Stiri

Aventura uluitoare a lui Ilan Shor nu e încă un film, ci realitatea din Moldova

Shor_ilan_mironovich

Milioane, afaceri spectaculoase, un jaf de miliarde, fotbal, show-biz și politică, totul în jurul unui tânăr evreu ce face avere în mica republică moldovenească: pare rețeta unui film hollywoodian de succes. Dar nu, este viața lui Ilan Shor, cel ce se pregătește să ajungă primar în orășelul Orhei de peste Prut.

Ilan Shor s-a născut pe 6 martie 1987, în Israel. Familia lui s-a mutat în Republica Moldova doi ani mai târziu, împreună cu afacerile conduse de tatăl său. Îi place să își povestească viața în reviste glossy. La 13 ani ar fi avut trei magazine de telefoane mobile; la 14 ani, prima mașină, un Peugeot 406; la 16 ani, o minitipografie. A schimbat vreo zece școli și a terminat liceul chiar la instituția școlară fondată de tatăl său. La 18 ani, i-a murit tatăl și a moștenit afacerile familiei, în primul rând profitabila rețea de duty-free din Moldova; ceva interese pe la bănci; și acțiuni la aeroport.

Deși locuiește în Chișinău, s-a legat de micul orășel Orhei, 33.000 de locuitori, prin fotbal. A cumpărat echipa locală, Viitorul. A numit-0 FC Milsami, un nume inventat de el, să sune bine. În 2015, a câștigat campionatul moldovenesc. E prima dată în istorie când câștigă o echipă care nu e nici din Chișinău, nici din Tiraspol, cele două capitale ale unui stat ce nu e prea mic pentru a nu fi rupt în două.

În 2010, s-a însurat cu Jasmin, o cântăreață din Rusia, cu aproape zece ani mai în vârstă ca el. Jasmin (e nume de scenă) e de origine daghestaneză, nu este exagerat de talentată, dar a fost decorată recent ca artist emerit al poporului rus. Putin i-a înmânat personal decorația.

Shor este milionar în dolari, conform propriilor declarații, dar ar avea datorii uriașe, de aproape 300 de milioane, conform detractorilor săi. Este acuzat că ar fi actorul principal în Furtul Secolului, în care a dispărut un miliard de dolari din băncile moldovenești. Un raport internațional îl acuză că din postura de șef al Consiliului de Administrație al unei bănci locale ar fi orchestrat frauda. A fost reținut o perioadă, apoi plasat în arest la domiciliu, unde se află și astăzi.

În 2014, intra în consiliul de administrație al băncii amintite, dar și în cel al aeroportului din Chișinău. Prelua controlul asupra altor două bănci. Și tot în 2014 începea să investească în mass-media. O firmă controlată de el operează azi aeroportul. Unii spun că ar fi doar o fațadă pentru niște interese obscure, poate locale, poate rusești.

A obținut cetățenia Republicii Moldova, la urgență, ca pentru un investitor respectabil. Până acum, cetățenia a fost doar un fel de moft, căci un pașaport israelian are oricum mai multe avantaje. E suspectat că are contacte politice cu fostul premier Vlad Filat, căruia i-ar fi cumpărat un avion, dar și cu mai vechiul președinte comunist Vladimir Voronin, căruia i-ar fi oferit o clădire pentru sediu.

În urmă cu o lună și ceva s-a hotărât să devină activ politic și să candideze la primăria din Orhei. Vorbește prost românește, ceva mai bine rusește. Reprezintă Mișcarea Social-Politică Ravnopravie, al cărui program prevede intrarea Moldovei în Federația Rusă.

Astăzi sunt alegeri locale în Orhei. Mai întâi sondajele, apoi rezultatele parțiale, îl dau câștigător pe Ilan Shor din primul tur. Cetățenii din Orhei par să îl iubească așa cum e el. Promite că dacă va fi ales va învățat limba română, va cumpăra o casă la Orhei și va aduce bani în localitate. Deocambdată are sechestru pe avere. Dar chiar de-ar pierde tot în scandalul Furtul Secolului, probabil că ar putea să recupereze dacă își va vinde drepturile pentru un film inspirat din viața lui. Și are doar 28 de ani.

Categories
Stiri

Despre expații români și tristețea bișnițarului nouăzecist rămas fără slugi

Așa gândesc, așa vorbesc mulți sereliști nouăzeciști despre angajații lor fie că se referă la necalificați, șoferi, secretare, șefii și șefuții care le gospodăresc afacerile: slugi.  Sau sclavi. Periferia creativă înțelegând utilitatea instrumentului angajat le mai acordă totuși demnitatea și ascuțimea unor „săgeți”.

„Păi și tu vrei să fii slugă la stăpân?” îmi amintesc cum m-a lovit mirarea unui astfel de îmbogățit de tranziție, contrariat de hotărârea mea precoce de proaspăt licean de mijlocul anilor ’90 cu planul de carieră  fugă afară, știut încă dinainte de liceu și de facultate. Creșteam  pe vremea neputinței părinților umiliți de inflație, cuponiade și terapii de șoc, pe când la MTV rula refrenul „Go West” al celor de la Pet Shop Boys, cu zece ani înainte să se dea drumul la vize, pe când unii români plecau ascunși sub vagone de tren sau în containere de care aflam la „Actualități”.

expati romani

foto: Guess Who – „Locul Potrivit”

În niciun război România n-a pierdut atâția tineri precum în feudalismul tranziției.  Pe atunci mai ales în provincie te sufoca mitocănia atotputernică a acestor mici J.R. închipuiți, clone de voiculești, sovi, catarame, panarame, gigi kent și gigi becali replicați după rețeta lor secretă de kapitalism, în fapt un amestesc de pile securiste și căpușarea unor foste fabrici, combinate, spitale, sere, ferme ba chiar  unități ale armatei. Oameni de afaceri cu Statul. Milionarii de miezul nopții.

Cine-și dorește masochist o carieră plătită infect în firmele „Să trăiți!” ale patronașilor români, majoritatea foști nomenclaturiști cu comportament arogant și abuziv? Abuzul arogant e cutumă mai veche, Neagu Djuvara povestea într-o emisiune cum boierii români ajunși în civilizație la Viena i-au îngrozit pe cei din din capitala imperiului prin felul cum se purtau cu robii lor, pe care îi biciuiau în piața publică pentru orice greșeală măruntă, de au trebuit să li se interzică explicit astfel de practici față de slugi. Slugi care vezi Aferim, n-aveau unde fugi. Cum nu puteau fugi peste granițe nici în comunism.

Azi, foștii stăpâni de sclavi ai tranziției sunt ofticați că le lipsesc trei milioane de slugi de la socoteală. Se enervează că nu-și pot opri angajații să fugă pe plantațiile corporațiilor. Că slugile preferă să scaneze la casă în Carrefour decât la buticul lor nouăzecist. Că se duc muncitori sau ingineri în fabrică la Coca-Cola, Bosch, Renault, Continental etc. decât să îndure la negru în atelierul lor feudal. Că dau la lopată la firme străine din țară decât la firmele băștinașilor regi ai asfaltului. N-am pic de empatie pentru „capitalul românesc” plâns naționalist de angajatori siniștri precum Voiculescu, Niculae, Tender, Hrebenciuc sau Copos. Nu intru acum în rapacitatea acestui nou animal Corporația, un prădător superior în fauna românească, doar mă bucur că a devorat tarabele și hienele tranziției, în pofida regretelor unor stângiști ipocriți și ale protestelor de anti-corporatiști născuți crescuți în căruciorul de la hipermarket. În fața alternativei muncii la feudalul român, alegi să te duci la Corporație, că anii ăia pe CV fac mai mult decât o diplomă românească. Și valorează cât un pașaport profesional oriunde în lume, că și corporațiile de aici, la rândul lor pierd oameni „afară”.

Statul român nu înțelege încă potențialul de lobby, contacte, comerț, suport și influență de care poate dispune având trei milioane de cetățeni alături în toată lumea. Simte acest suport o tenismenă româncă din top trei, când joacă peste tot acasă fie Doha, Paris sau în Miami, căminul campioanei mondiale absolute. Guvernul român nu știe decât să profite barbar premeditând biruri de la distanță, ce altceva e taxarea CASS pentru cei cu venituri doar din dobânzi? Încercând să mulgă diaspora de resurse va sfârși după model rusesc ca oamenii să-și țină banii la ciorap în conturile din țările unde își încasează veniturile. Statul român nu știe încă să-și îngrijească această resursă, alții înțeleg potențialul.

Implicarea Diasporei in Dezvoltare

Sursa foto

Ciocoiul român vechi sau nou ajuns ministru mimează ipocrit grija față cele trei milioane de pribegi. Fiindcă fie că pornește șantiere de mari proiecte ale statului, fie că trebuie să-și zugrăvească bucătăria, el nu înțelege remunerarea muncii, se simte furat, că doar așa se face banul în lumea lui. Așadar le face nevestele curve și copiii golani, transpirând ciuda și tristețea bișnițarului după vremurile când își plătea sclavii cu mărunțișul din buzunar. Face mișto nesimțit că ar fi o licență de exprimare, apoi își cere speriat scuze formale și batjocoritoare cu „dacă”, dacă i-a jignit.

Dar apelativele jignitoare sunt mai vechi. Aștept clipa când „căpșunarilor” le vom zice cum și-i numesc tehnic și alte țări sau societăți: expați. Că din trei milioane n-or fi toți emigranți. Fie sudori, medici, ingineri, stewardese, instalatori, asistente sau programatori, mulți sar profesional din Castellon în Milano, din Paris în Amsterdam, din Madrid în Londra, din Londra în Orientul Mijlociu sau SUA. Mi-ar plăcea să atingem acel echilibru când a fi expat va fi un mod de viață profesională ales, nu neapărat constrâns. Cum se întâmplă firav prin industria IT, unde specialiștii români pendulează răsfățați, când afară când acasă.   Lăsați-mă să visez că vor fi așa mulți cândva că vom adopta romenglezește și neologismul „repați” pentru cei întorși acasă. Iar când vom avea ingineri, meseriași sau medici repatriați, vom ști că România se construiește solid și sănătos.

Categories
Stiri

Disperarea corupților naște mari analiști americani

basham

A început de ieri să se rostogolească o poveste cu „prea multă anti-corupție” pornită de la un articol găzduit de ziarul american New York Times. Autorul, un analist american (vom reveni la el imediat) recită noua mantră a corupților disperați: e prea mult, lăsați-ne. Prea multe arestări, prea multe cătușe, pare multe condamnări. Nu mai e loc în pușcării, ne iau și familiile, nu se mai construiește nimic în țara asta. E prea mult spectacol justițiar. Americanul reia toate aceste lucruri dându-le un ștaif de analiză internațională. Se mai uită cineva că e același individ care, în 2013, numea proiectul RMGC de la Roșia Montana „a state of the art development project”, iar pe Ponta îl găsea nici mai mult, nici mai puțin decât „un Tony Blair de Balcani”?

New York Times este un ziar prestigios, dar articolul a apărut la pagina de opinii trimise de colaboratori externi, un fel de poșta redacției. Da, e interesant pentru americanul mediu, că vorbește de o țară îndepărtată și puțin bizară. Dar aici se oprește valoarea lui intelectuală și începe efectul de lobby. Este știrea zilei la Antena3, la România TV, că doar patronii și clienții lor sunt primii vizați de anticorupție. Evident că aflăm că marele ziar NYT sau chiar de-a dreptul americanii ne spun că avem prea multă anti-corupție. 

La DigiTV, eminentul analist local Emil Hureazanu rostogolește bulgărele construind imaginea de redutabilă instituție de analiză a „Institutului Democratic” și a directorului său ce glăsuiește în NYT. Nu prea îmi vine să cred că Hurezeanu nu știe diferența între prestigiosul National Democratic Institute, asociat Partidului Democrat din SUA, și dubiosului Democracy Institute, cel care a pornit povestea.

Am mai scris despre Democracy Institute și directorul său, Dr. Patrick Basham, în octombrie 2013, pe când lăuda deopotrivă RMGC și pe Ponta. „Prestigioasa” organizație are un singur cercetător, pe Basham, care are ca principală ocupație vorbitul la televizor și scrisul în presă. Cum spuneam și atunci, acest institut e cunoscut pentru publicarea unui raport care susținea că avertismentele grafice de pe pachetele de țigări nu au efect în a reduce numărul de fumători, doar că raportul a fost finanțat de industria de tutun. În SUA, se numește lobby. La noi, analiză politică.

Încă de atunci Dr. Basam ne spunea cât de mult îl iubesc pe mărețul lider Dr. Ponta „românii simpli, nesofisticați, concentrați să își păstreze locurile de muncă, să își plătească taxele, să își îngrijească familia și să își respecte credința”. Îl cita în raportul lui pe „unul dintre cei mai importanți analiști politici români”, adică Bogdan Chiriac. Nu râdeți, probabil că ăsta e nivelul omului: așa i s-a spus să scrie, așa a scris. Trebuie să trăiască și el din ceva, nu?

A primit, iată, o nouă comandă din România. Corupții disperați că le bate DNA-ul la ușă încearcă orice. Nu contează că n-a mers în 2013: în ciuda intervenției marelui analist Dr. Basham, nici Ponta nu s-a ales, nici RMGC nu o duce prea bine. Consider că e de bun augur pentru corupții noștri, așa că le urez să aibă timp să citească la pușcărie toate articolele pe care și le-au comandat în New York Times.

Categories
random Stiri

Educație: România se împrumută la Banca Mondială deși puteam lua bani gratis de la Uniunea Europeană

Capută din site-ul Băncii Mondiale

Pe agenda ședinței de guvern de ieri este un Memorandum care prevede semnarea unui acord de împrumut de 200 milioane de euro de la BIRD (parte a grupului Băncii Mondiale), pentru Proiectul privind învăţământul secundar. La o privire superficială, poate părea un lucru bun: iată, investim în educație. Analizând mai atent, trebuie să ne întrebăm de ce împrumutăm acești bani, pe care îi vom restitui apoi cu dobândă (mică, dar dobândă), deși am putea să facem aceleași lucruri cu bani (aproape) gratis de la Uniunea Europeană, fie din fondurile ce rămân necheltuie în acest exercițiu bugetar, fie din noile programe operaționale. Inevitabil, răspunsul la această întrebare ne duce către incompetență, dar și către suspiciuni de conflict de interese.

Să remarcăm mai întâi că Ministerul Educației, beneficiarul finanțării, este ca de obicei complet opac cu privire la acest subiect. Un împrumut de o astfel de dimensiune este o chestiune de interes public. Nicăieri în comunicările publice ale Ministerului nu găsim referiri la acest proiect, iar de dezbateri publice nu poate fi vorba. Este, din păcate, regula și nu excepția la acest Minister. Găsim însă informații despre proiect de pe site-ul Băncii Mondiale (se deschide în pagină nouă), care este obligată de regulile de funcționare să lucreze transparent și, spre deosebire de autoritățile românești, chiar respectă aceste reguli. 

Aflăm deci că Proiectul privind învățământul secundar își propune să îmbunătățească tranziția de la învățământul secundar superior (liceu) la cel terțiar (universitate) și să îmbunătățească rata de inserție în primul an din învățământul terțiar, adică să scadă numărul celor ce abandonează în primul an de facultate. În acest scop, 75% din bani se vor duce către licee, fiind eligibile aproximativ 80% dintre acestea, cele cu rezultate mai slabe. Acestea pot primi granturi pentru educație remedială (pregătirea elevilor cu rezultate slabe), activități extracurriculare și îmbunătățirea bazei materiale (laboratoare). Restul de 25% din banii împrumutați vor merge la universități pentru programe de atragere a studenților și îmbunătățire a condițiilor din primul an. Sunt eligibile toate universitățile, inclusiv cele particulare. Beneficiarii finali vizați sunt tinerii din grupuri vulnerabile, incluzând: familii sărace, din mediul rural, situații familiale dificile, romi etc. Pentru aceste scopuri nobile România împrumută 200 de milioane de euro de la Banca Mondială.

Să ne uităm puțin la alternativă: fondurile europene. În primul rând, una dintre țintele ambițioasei strategii Europa 2020 se referă tocmai la procentul persoanelor care au absolvit studii universitare în grupa de vârstă 30-34 de ani. Ținta europeană este 40%, față de 37% în acest moment. Ținta României este 26,7%, față de 22,8% acum. În 2014, în urma unei evaluări a Consiliului European, țării noastre i s-a recomandat, printre altele, „să asigure creșterea calității și a accesului la învățământul profesional și tehnic, la ucenicii, la învățământul terțiar și la învățarea pe tot parcursul vieții și să le adapteze la necesitățile pieței forței de muncă.” Devine naturală folosirea fondurilor comunitare pentru programe care urmăresc țintele Europa 2020 și implementarea recomandărilor primite.

Prin urmare, în Acordul de Parteneriat România-UE 2014-2020, una din nevoile de dezvoltare identificate în domeniul educației este, deloc suprinzător, „îmbunătățirea accesului la învățământul terțiar și susținerea participării la acesta”. Corespunzător acestei nevoi, în Programul Operațional Capital Uman găsim mai multe acțiuni grupate sub titlul „Îmbunătăţirea calităţii şi eficacităţii învățământului terțiar, precum și a accesului și participării la acesta”. Toate componentele proiectului finanțat din banii împrumutați își găsesc locul aici. Ar fi suficient ca Autoritatea de Management să deschidă liniile de finanțare, iar beneficiarii enumerați, licee și universități, să facă propuneri de proiecte. Există chiar și bani de asistență tehnică, prin care ar putea fi sprijiniți să scrie și să implementeze aceste proiecte.

Și atunci, de ce trebuie să ne împrumutăm? Nu am cum să răspund cu certitudine la această întrebare. Pot însă să indic niște ipoteze:

  • lipsa cronică de capacitate strategică. Nu e dificil să pui toate aceste componente într-un program, dar cineva trebuie să o facă. Banca Mondială oferă la pachet proiectul scris integral și banii, spre ușurarea funcționarilor responsabili cu gânditul.
  • lobby-ul intens al Băncii Mondiale. Nu din bunătatea inimii stă cineva să scrie proiectul pentru România. Banca Mondială, cu tot obiectivul său de dezvoltare, rămâne o bancă. Își justifică existența (implicit locurile de muncă pentru cei ce se ocupă de asta) și profitul din existența împrumuturilor. Este interesant că România cumpără asistență tehnică, cu bani europeni, de la Banca Mondială, pentru redactarea acelor documente strategice citate. Consultanții Băncii ar fi putut să pună foarte bine componentele împrumutului în programele europene. Dar aici deja ne apropiem de o suspiciune de conflct de interese.
  • flexibilitatea procedurilor în proiectul Băncii Mondiale. Știm deja că pentru fonduri europene procedurile sunt stricte și vor fi și mai stricte, de vreme ce procurorii anit-corupție investighează deja astfel de proiecte. Acordarea granturilor către licee și universități (publice sau private) va fi ceva mai flexibilă cu banii împrumutați, va lăsa Ministerului o marjă mai mare de decizie în selecția beneficiarilor. Lucrul ăsta contează, mai ales că se apropie un nou an electoral.

E posibil ca ipotezele mele să fie excesiv de pesimiste și să existe o explicație rațională. Mă tem însă că nu vom auzi vreodată vreo explicație. Și mai cred că vom vedea cum trec anii, se apropie 2020, vom începe să restituim împrumutul, cu sau fără rezultatele vizate, iar banii europeni vor rămâne tot la Bruxelles, pentru că noi nu vom fi în stare să ne scriem proiectele singuri.

Categories
random Stiri

Asistenta de farmacie de la Help Net care se visează medic

Parcă tot mai des mi se întâmplă să dau pentru asistenți de farmacie care se visează medici, după un curs rapid în care au învățat să vândă cosmetice și medicamente frumos colorate la supra-preț. Sau poate că am trecut prea des pe la farmacie în ultima vreme. Și poate că azi am fost mai obosit și mai supărat, că m-a enervat rău o vânzătoare de la Help Net, care mi-a explicat că ea știe mai bine ca medicul pediatru ce tratament ar trebui să urmeze un copil de doi ani și jumătate. Evident, că știința ei mă ducea către mai mulți bani cheltuiți la farmacie.

Eu m-am enervat și i-am zis opinia mea. Dar mă gândesc cu groază că or fi oameni care chiar îi iau în serios. Că or fi copii care sunt „tratați” după opinia unor asistenți de farmacie, deținători ai unor diplome obținute în cursuri scumpe, dar proaste, că e o întreagă industrie și aici. De aceea, am decis să scriu către Help Net următorul mesaj, și să vă spun și vouă, cititorilor, să faceți la fel când vă întâlniți cu din ăștia.Bună ziua,Am cumpărat astăzi, 21 februarie, în jurul orei 15, medicamente din farmacia Help Net 43 (Str. Mihail Sebastian), în baza unei rețete eliberate de un medic specialist pediatru.Asistenta de farmacie – nu am reținut numele, din păcate – a încercat:– să mă determine să cumpăr o cantitate de trei ori mai mare dintr-un produs, pentru că „se vinde doar la promoție” și „oricum așa se folosește”– să înlocuiesc unul din medicamentele recomandate de pediatru cu altul „mai bun”La observația mea că vreau să respect o rețetă eliberată de medic, mi-a spus doct că:– ea e farmacist și se pricepe– oricum vede mai mulți pacienți decât un medicI-am explicat că pentru a fi farmacist trebuie să facă o facultate și că oricum ea vede clienți, nu pacienți.Mă întreb cum ar fi fost să tratez un copil de doi ani și jumătate după ideile unei asistente de farmacie prea plină de ea. E o întrebare retorică.Vă rog să îmi spuneți dacă aceasta este politica Help Net, ca vânzătorii din farmacii să schimbe rețete eliberate de medici specialiști și să mintă că sunt farmaciști.De asemenea, vă rog să îmi spuneți dacă veți considera că este necesar să luați măsuri în acest caz, și ce măsuri veți lua.Între timp, voi face publică această situație și voi informa și autoritățile competente. Voi informa toți cunoscuții să nu cumpere din farmacii Help Net și voi încerca să infomez și presa.

Categories
random Stiri

Conservarea puterii baronilor prin legea alegerilor locale

comisia cod electoral

Săptămâna trecut, Comisia pentru legile electorale din Parlament a luat în discuție legea alegerilor locale. Comisia a stabilit câteva principii cheie și a delegat unei subcomisii responsabilitatea stabilirii detaliilor. Doar că principiile respective blochează orice posibilitate de reformă. Vom avea în continuare: sistem majoritar uninominal cu un singur tur pentru primar și șef de consiliu județean; sistem proporțional pe listă pentru consilii locale și județene, cu prag electoral de 5%. Rămân neschimbate și prevederile privind sancționarea migrației electorale. Toate acestea, împreună, asigură conservarea puterii baronilor locali, în momente cheie ale procesului politic: alegerile și deciziile consiliilor locale.

Votul într-un tur avantajează primarii în funcție

Poziția de primar (respectiv șef de consiliul județean) este una singură, prin urmare are logică doar votul uninominal (un singur candidat, nu o listă) și majoritar (cel de primul loc câștigă). Întrebarea e dacă rămânem cu un singur tur (ca acum) sau revenim la două tururi (cum am avut până în 2008, inclusiv). Diferența este importantă.

Să luăm un exemplu recent.

Într-o comună cu aproximativ 6.000 de alegători. De obicei, vin la vot puțin peste jumătate, deci până în 3.500. Primarul, la al treilea mandat, deși are o condamnare cu suspendare pentru abuz în serviciu, nu-și face griji. N-a făcut el mare lucru pentru comună, dar are o listă atent alcătuită: rude, prieteni, cumetri; angajații primăriei; membrii de partid; beneficiarii de diverse ajutoare sociale; cei pe care primarul i-a ajutat la comisia de fond funciar; alții pe care primarul i-a ajutat într-un fel sau altul. Toți aceștia, împreună cu familiile lor, însumează câteva sute de alegători, poate puțin peste o mie. Primarul are grijă ca în campanie să le amintească tuturor că îi datorează ceva. Împreună cu cei convinși de partidul primarului prin televizor, sunt de obicei suficienți pentru a garanta primul loc.

La fel s-a întâmplat și în 2012: primarul, sprijinit de USL, a obținut 1.482 de voturi din cele 3.214, adică 46% și a câștigat. Pe locul doi, un independent a obținut 951 de voturi, adică 29%, restul de voturi mergând către alți trei candidați. Era o șansă mare ca în turul 2, toți ceilalți candidați să se alieze împotriva primarului, care își atinsese potențialul maxim, aproape exclusiv pe filiere neortodoxe. Realizări, după cum spunea, nu prea are, dimpotrivă, comuna arată destul de rău, deși resurse are.

Dar în 2012 nu a existat un tur doi. Un primar condamnat cu suspendare, cu performanțe proaste, a reușit realegerea speculând sistemul electoral care îi avantajează pe cei în funcție, mai ales dacă sunt susținuți de partidul aflat la guvernare.

Exemplul este grăitor. Un primar în funcție dispus să apeleze la astfel de metode pentru realegere, are toate atuurile. Poate fi învins doar dacă a enervat foarte tare oamenii din localitate, sau dacă ceilalți candidați se aliază împotriva lui încă din primul tur. Această situație este foarte rară, din cauza diferențelor ideologice și a orgoliilor. Primarul nu trebuie decât să dea suficiente pomeni electorale și să mizeze pe disensiunile dintre contracandidați.

Nu e de mirare că păstrarea sistemului cu un singur tur a fost dorită de PSD, UNPR și UDMR. După ce ordonanța migrației politice și-a produs efectele, aceste trei partide au mai bine de trei sferturi dintre primari și îi doresc realeși, prin orice mijloc.

Pragul electoral și prevederile anti-traseism: dictatură în Consilii

Argumentul formal adus în favoarea pragului electoral ridicat este că generează stabilitate politică pentru că elimină fragmentarea Consiliului (local sau județean). De fapt, motivul este că protejează actualele partide consacrate de intrarea pe scenă unor noi formațiuni politice (împreună cu legea partidelor, despre care am mai vorbit). Păstrarea pragului electoral a fost stabilită în consens de toată comisia, PNL având aceeași poziție cu PSD, UNPR și UDMR.

Nu neg faptul că un prag electoral ridicat ușurează realizarea unei majorități. Negocierile sunt mai ușoare pentru că sunt mai puțini actori. Dar acest lucru nu e neapărat un lucru bun în contextul actual românesc. Deja în majoritatea localităților deciziile sunt influențate decisiv de primar și cercul său de amici, care conduc autoritar urbea. De aceea îi și numim baroni locali (sau baronași, dacă e vorba de o comună).

Aici intră în joc prevederile anti-traseism. Acestea au fost introduse sub influența mandatului 2000-2004, România sub Adrian Năstase, când PSD a racolat pe bandă rulantă primari și consilieri, cu un amestec de șantaj și zăhărel sub forma alocărilor discreționare de bani publici. Au fost cerute de societatea civilă și de opoziție. Doar că nimeni nu a analizat efectele pe termen lung. Legea spune că primarul care își dă demisia din partid își pierde mandatul, iar în cazul consilierilor mandatul este pierdut atât la demisie, cât și la excludere.

De aici vine dictatura baronilor locali: dacă vreun consilier mișcă în front, este exclus din partid și își pierde mandatul. Un motiv pentru excludere se găsește lesne, pentru că toate partidele au în statut prevederi generale de tipul „nu a respectat linia partidului”. Consilierii pot avea propriile șușanele, sunt chiar încurajați, ca să fie mai ușor de controlat. Dar când vine vorba de votat proiectele primarului, nu au drept la opinie. Șefii de filiale locale au folosit fără scrupule acest mecanism, ceea ce a dus la dispariția de facto a unei opoziții constructive în consiliile locale și județene. Primarii pot să propună orice prostii, au deja majoritatea obedientă; cel mult au nevoie să negocieze cu șeful local al partidului aliat. Prin acest mecanism, cele două prevederi – pragul electoral și penalizarea traseismului – asigură consilii locale și județene ușor de controlat, ceea ce contribuie direct la prezervarea puterii baronilor locali.

Decizia transpartinică de a menține intacte toate elementele sistemului actual al alegerilor locale, în principal votul într-un tur la primari, pragul electoral la consilii și prevederile anti-traseism,  contribuie direct la conservarea puterii baronilor. Nu știu exact la ce detalii mai lucrează numita subcomisie, dar cel puțin la acest punct al mandatului Comisiei pentru legi electorale jocurile par a fi deja făcute. Rămâne de văzut dacă și la celelalte puncte – legea partidelor, legea pentru alegerea Parlamentului și introducerea votului la distanță – vom avea progrese, sau Comisia va furniza doar un simulacru de dezbatere, consființind lipsa de voință politică pentru o reformă reală.

Categories
random Stiri

Cazul Udrea ne amintește că trebuie să îi mulțumim lui Traian Băsescu

Băsescu la Cotroceni

Pare un consens între comentatori că “mărturisirea” Elenei Udrea îngroapă definitiv „băsismul”. Acest lucru este spus în diverse forme atât de cei ce l-au urât dintotdeauna pe Traian Băsescu, cât și de cei ce s-au arătat pe parcurs dezamăgiți de el. Sunt așa de mulți cei ce „se dezic” de fostul președinte, de zici că într-adevăr băsismul a murit. În acest context defavorabil, îmi reafirm poziția băsistă, din ce în ce mai minoritară și am de observat un lucru esențial: îi datorăm și lui Traian Băsescu că ne delectăm cu confesiunile foștilor aroganți din interiorul sau de la poarta pușcăriei.

Vă reamintesc, dacă ați uitat, că unitatea anti-corupție a procuraturii, indiferent că se numea DNA sau PNA, a avut ani buni în care nu a făcut nimic. Ani buni în care singurul corupt dovedit vreodată era un deputat Bivolaru, și ăla fugit în străinătate. Instrumentul principal pentru ducerea în ridicol a eforturilor anti-corupție era procurorul-șef, în a cărui numire cuvântul final îl are președintele. Chiar dacă în interiorul instituției erau destui magistrați gata să își facă treaba, șeful ei avea toate pârghiile pentru a nu îi lăsa.

A fost nevoie ca președintele Băsescu să dea credit unui magistrat independent, curajos și decis să aplice legea, pentru ca să se ajungă rapid la masa critică de procurori care să determine schimbarea. Este meritul lui Băsescu că a apărat independența instituției chiar și atunci când a devenit evident că nu se va opri la opoziție. Fostul președinte a rămas ferm în promovarea unui DNA independent chiar și atunci când anchetele au ajuns la primari și parlamentari PDL, la miniștri în funcție în cabinetul Boc, la pupile politice precum Ridzi, la fratele său, la ginerele președintelui și, iată, la anturajul Elenei Udrea.

Acest val de succese DNA există și pentru că TB a acceptat să lase magistrații să își facă treaba, prin numirile la conducerea instituției. Am votat pentru Traian Băsescu de două ori în alegeri, am votat împotriva suspendării la primul referendum și am stat acasă la al doilea, pentru că era opțiunea favorabilă președintelui. Am făcut aceste alegeri conștient, calculat, iar acțiunile lui Băsescu în domeniul justiției au jucat un rol important în alegerile mele. Sunt convins că niciunul dintre Năstase, Geoană, Antonescu sau Ponta nu ar fi procedat la fel, ci, dimpotrivă, ar fi încercat să schimbe direcția.

Mă felicit pentru că am votat bine, alegând de fiecare dată opțiunea favorabilă lui Traian Băsescu. Chiar dacă la finalul celor două mandate simt mai degrabă o dezamăgire pentru rezultatul de ansamblu, nu voi uita niciodată că îi datorăm fostului președinte un „mulțumesc” pentru că ne-a ajutat să trăim într-o țară mai curată. Din această perspectivă, am fost și rămân un băsist.

Categories
random Stiri

Ipocrizia „acordurilor naționale”: de unde să avem atâția bani?

Buget public

Astăzi, că e ziua lui Eminescu și dă bine la popor, a mai răsărit o propunere de „acord național”, unul pentru cultură, prin care să alocăm un procent din PIB pentru acest domeniu. Sursa propunerii este ministrul culturii, căci nu îi e greu să vorbească. Atunci când va fi întrebat despre fapte, va ridica probabil din umeri și va spune că el a cerut, dar dacă nu s-a dat… Acest reflexiv, nu s-a dat, acoperă ipocrizia tuturor propunerilor de pacte și acorduri politice. Cine să dea toți acești bani, că nu cad din cer? Tot noi, plătitorii de taxe. Doar că, parafrazându-l pe Preda, de unde să dăm, dacă n-avem?

Formularea acordurilor în procente din PIB este înșelătoare. Cunosc oameni, altfel informați, care cred că e același lucru cu un procent din bugetul public, și atunci „6% pentru educație” sună chiar meschin, cine știe cât dăm pe salarii. Doar că bugetul public înseamnă doar 32% din PIB. De fapt, chiar mai puțin: prognoza e 31,9%, dar niciodată nu reușim să atingem obiectivul; să lăsăm totuși rotunjit. Și atunci, ce înseamnă toate aceste Acorduri transformare în procente din buget:

  • Pact Educație: 6% PIB –> 19% Buget
  • Pact Apărare: 2% PIB –> 6% Buget
  • Pact Sănătate: 5% PIB –> 16% Buget
  • Pact Cultură: 1% PIB –> 3% Buget
  • Pact Cercetare: 1% PIB –> 3% Buget

Dintr-un foc am cheltuit 47% din bugetul public anual. Să adăugăm câteva cheltuieli obligatorii, fără de care statul nu ar mai funcționa sau am avea mari supărări populare:

  • Transferuri către autorități locale: 25% din Buget, cu aproximație, obligatoriu conform legii
  • Asistenț socială: aproximativ 12%, și ne referim la alte tipuri de asistență decât cele din bugetul asigurărilor sociale, toate direcționate către cei mai nevoiași dintre cetățeni
  • Cheltuieli de personal și funcționare a administrației: minim 15% din Buget, adică toți oamenii și toate bunurile necesare să distribuie ceilalți bani (inclusiv justiție, poliție etc.)

Am mai contabilizat încă 52% din bugetul public. Adunați la cei 47% de mai sus și constatăm că mai rămânem cu 1% din buget cu care vom face următoarele (lista nu este exhaustivă):

  • construim autostrăzi de-a lungul și de-a latul țării
  • co-finanțăm proiecte din fonduri europene
  • plătim datoria externă cu tot cu dobânzi
  • dăm cadouri Bisericii și baronilor locali, să trăiască și ei
  • furăm, luăm comisioane, tragem tunuri, după cum e obiceiul locului

Sigur că nu se poate face acest lucru, iar problema este că refuzăm să recunoaștem realitatea: suntem prea săraci pentru toate acele pacte și acorduri. Ca să punem 1% din PIB undeva, oriunde, trebuie să cheltuim 3% din bugetul nostru anual, iar acești bani trebuie luați din altă parte. Este o imensă ipocrizie în spatele acestor declarații, pentru că nimeni, niciodată, nu menționează și partea a doua, de tipul „2% pentru Apărare, luați de la…”. Chiar, de unde luăm banii ăștia, domnule președinte?

Categories
Stiri

Politică, educație și afaceri cu doctorate

culmeaextremeiurgenc5a3e3a0apremierulpontaaemis0ac3aentrecc3a2rnac5a3ic59fipiftie0aordonanc5a3adeurg-default

Povestea a făcut deja știre. Între Crăciun și Anul Nou, guvernul Ponta a modificat, din nou, pentru al treilea an consecutiv, Legea Educației Naționale printr-o ordonanță de urgență de tip fantomă, adică despre care aflăm doar în ziua ședinței de guvern și al cărei text în citim doar în Monitorul Oficial. În plus față de anii precedenți, una din prevederile ordonanței se aplică, până acum, exclusiv premierului Ponta. Începând de săptămâna trecută, i se permite deținătorului unui titlu de doctor să renunțe la el fără alte explicații.

Este deja știre și povestea mai largă, a plagiatului lui Ponta. Acum doi ani au ajuns în presă dovezi cu privire la copierea unei părți consistente a tezei de doctorat de către Victor Ponta. Încă de atunci premierul a abuzat fără scrupule de poziția sa, desființând o comisie academică ce urma să discute cazul, în noaptea de dinaintea ședinței. Ulterior, Comisia de Etică a Universității București a dat un verdict științific de plagiat, solicitând Ministerului Educației retragerea titlului. Un alt abuz s-a petrecut atunci. O Comisie a ministerului a făcut o solicitat a procedurilor și nu a textului lucrării, concluzionând că aceasta nu e plagiat. Decizia s-a bazat pe un raport „independent” al „expertului” G. Mateuț, cunoscut mai degrabă pentru că i-a reprezentat fără succes în instanță pe corupții A. Năstase, D. Voiculesc, R. Fenechiu, O. Hayssam și alții.

După ce a pierdut alegerile, în cadrul unui efort susținut de refacere a imaginii, Ponta a trimis în mod neașteptat o scrisoare Universității București, prin care anunță că renunță la titlul de doctor. Spun neașteptat, pentru că timp de doi ani Ponta a susținut că totul e în regulă. Însă conform legii, nu exista renunțare la titlu, ci doar anulare, în baza dovezilor de plagiat. Ori Ponta refuză să spună cuvintele magice „da, am greșit”. Dincolo de egoul premierului, se pare că miza e mai mare. Jurnalistul Cătălin Prisăcariu arată că premierul Ponta a intrat în Barou fără examen, în baza unei prevederi care permite să devină avocați deținătorilor de doctorate în drept. Dacă ar exista un verdict care califică titlul ca obținut prin fals, se poate pune în discuție legalitatea carierei lucrative de avocat a lui Ponta, chiar dacă acum nu mai practică. Ajungem deci la un nou abuz, prin care premierul încearcă să închidă cazul, emițând un act normativ în beneficiu personal.

Nu știu când și cum se va termina povestea. Premierul are în mână toate pârghiile administrative și are alături tăcerea majorității universităților. Omul care a semnat ultimul abuz, noul ministru al educației, este președintele Consiliului Național al Rectorilor și tocmai a primit mână liberă să scrie o nouă lege a educației, așa cum își doresc cei ce au pus stăpânire pe sistem, fie că sunt rectori-președinți pe viață, deținători de feude universitare în care taie și spânzură, sindicaliști sau funcționari.

Toți aceștia nu au niciun interes să facă lumină în cazul Ponta, pentru că nu au niciun interes să facă lumină în cazul doctoratelor. Pentru acești administratori ai educației, învățământul este doar o mare afacere și între componentele ei doctoratul este una tot mai lucrativă. Tradițional, titlul de doctor era căutat de cei ce doreau o carieră în în cercetare sau universitate, sau, uneori, de cei ajunși la un anume nivel de expertiză în domeniul lor și care doreau să îi da o formă academică. Mai nou, găsim doctori unde nici nu te aștepți, efecte secundare ale unei lumi așezate strâmb.

Pentru mulți, doctoratul este o față a parvenirii, alături de un titlu militar sau măcar trecerea pe la Colegiul Național de Apărare. Prima generație de conducători ai țării, de după revoluție, veneau din partidul comunist și din securitate și nu aveau nevoie de alte blazoane. Noua generație are alte forme de recunoaștere reciprocă: titluri academice și militare. Noile fețe ale parvenirii sunt colonei și doctori. E suficient să-i asculți vorbind pe cei mai mulți dintre aceștia ca să înțelegi că nu ar fi capabili să urmeze un doctorat serios. Așa că au nevoie de cale mai ușoară, în care altcineva le face teza sau pur și simplu o copiază. Pentru asta sunt dispuși să plătească, în bani sau favoruri, iar la primire se găsește întotdeauna un mare nume al universităților românești.

Apoi, avem un rol funcțional al doctoratului, efect secundar al unor idei bune, dar implementate prost. Iată exemplul Ponta: cu doctoratul a evitat un examne dificil și mai greu de falsificat la Barou. În sistemul public în general, doctoratul asigură avansare, sau măcar un plus la salariu. A fost mai întâi masteratul, ca cerință pentru o poziției de conducere, urmează doctoratul, pentru alte beneficii. Nu există subiecte de cercetare câți angajați la stat sunt, dar doctori avem cu sutele și miile, de la administrația locală la poliție. Cât despre capacitatea de a scrie o teză originală, nu avem ce mai comenta.

Mai sunt și impostorii de profesie, „experți” sau „specialiști” în diverse domenii, implicați în administrație sau consultanță. Au nevoie de titlul de doctor pentru a-și acoperi propria lipsă de substanță și sunt dispuși să îl obțină pe calea cea mai scurtă. Mai nou doctoratul a devenit o afacere cu fonduri europene. Universitățile scriu „proiecte POSDRU” pentru burse doctorale (de anul ăsta, vor fi „proiecte POCU”, căci programul operaținal Dezvoltarea Resurselor Umane a fost redenumit Capital Uman). Conceptual, proiectele sunt simple: un număr de burse lunare, la care se adaugă un fond pentru administrare. Bonus, doctoranzii pot să lucreze pentru universitate sau pentru coordonatori. Problema apare la „indicatori”. La final, universitatea trebuie să raporteze către autoritatea de management un număr de doctori. Dacă cineva nu termină, nu se atinge indicatorul. Concluzia ilogică este că toți ce intră la doctorat trebuie să termine, altfel sunt probleme la raportare. O nouă afacere, un nou val de doctori. Nu vorbim neapărat de plagiate, cât de valoarea îndoielnică a cercetării care stă la baza acestor teze.

Există în legea educației naționale o prevedere care spune că tezele de doctorat trebuie publicate on-line, pe un site dedicat, menținut de autoritatea în domeniu. Site-ul respectiv există, a fost activ vreo două luni, acum trei ani. Apoi a fost închis și nimeni nu mai vorbește despre el. În fapt, cei ce au responsabilitatea creării și întreținerii site-ului sunt printre cei ce nu au interesul să existe posibilitatea ca toată lumea să vadă valoarea reală a sutelor de teze în baza cărora România produce doctori în fiecare an. Numărul celor ce se simt cu musca pe căciulă crește, iar pe măsură ce avansăm în timp ei ajung să se integreze în sistem, să ocupe poziții de decizie, să fie tentați să îngroape micul secret murdar din CV.

Cazul Ponta ar putea fi încă o oportunitatea pentru oamenii onești din lumea universitară românească să înceapă campania de transparență care să curețe cancerul afacerii cu doctorate. Nu e nevoie musai de o lege, de o acțiune de sus în jos. Publicarea tezelor de doctorat, ca prim pas, stă în puterea fiecărei universități. Dar nici măcar cea din București, unde am văzut o luare de poziție în cazul Ponta, nu pare dispusă să meargă mai departe. Cât despre reacții la ordonanța cu beneficiar unic, am văzut doar cazuri singulare, voci stinghere. Poate e din cauza vacanței. Sau poate va fi încă o oportunitate pierdută.