Categories
random Stiri

Despre Teodor Meleșcanu, ministrul român de Externe

Pe când era director al SIE, presa a scris că Teodor Meleșcanu strângea ilegal semnături pentru a candida la președinție, cu ajutorul lui Mircea Dogaru, fost general, actual mare admirator și amic al lui Alexandr Dughin, nimeni altul decât teoreticianul eurasianismului și consilier al președintelui Dumei de Stat. Același Mircea Dogaru a fost printre invitații extremei drepte europene la reuniunile organizate de aceștia în România.

La începutul protestelor, Teodor Meleșcanu l-a chemat pe ambasadorul SUA la București să-l avertizeze cu privire la declarațiile acestuia din media.

Ieri, Teodor Meleșcanu a mințit la Bruxelles despre OUG 13 adoptată de guvernul de la București. Tot ieri, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, a anulat întâlnirea cu Meleșcanu.

Azi, Teodor Meleșcanu le-a interzis miniștrilor și funcționarilor din ministere să mai aibă vreo întâlnire cu ambasadorii acreditați la București fără avizul lui.

Teodor Meleșcanu este acum membru ALDE. Președintele partidului, Călin Popescu Tăriceanu, plănuia, după publicarea raportului MCV, o întâlnire cu președintele Camerei Deputaților și cu premierul, pentru a informa Comisia Europeană că România nu mai vrea să coopereze în cadrul MCV. Nu este prima dată când, din spatele unui aparent ștaif liberal, Călin Popescu Tăriceanu promovează un antieuropenism meticulos elaborat.

Doar fapte. Și o întrebare: care sunt mizele luptei împotriva Justiției și ale cui?

Categories
Stiri

Cioloș 2019. Foaie de parcurs

Categories
Stiri

Șezi blând și cere cheș

Acesta nu este un pamflet. Am așteptat Times New Roman prima zi după alegeri, zic hai a doua, a treia dar deja e a cincea și nada, nimic-nimic despre Baia Mare. Deși acolo tocmai ce-a răsărit o stea națională peste foștii Mazăre și Vanghelie. Primarul Cherecheș din Baia Mare se află în arest preventiv, pentru luare de mită dovedită în flagrant. Nu e vreo victimă abuzată de sistem, domnul primar rămâne în arest fiindcă, printre altele, și-a amenințat denunțătorul citez „cum ar fi dacă ți-ai vedea copilul în scaunul cu rotile? Cea mai ieftină soluție e moartea”. Deși el săracu’ pare un simpatic nevinovat dacă n-ai asculta înregistrările procurorilor.

Asta nu i-a împiedicat pe 70% dintre băimăreni să-l voteze din nou. Acum alesul încătușat trebuie să depună jurământul. Așadar ședința solemnă de Consiliul Local va avea loc la pușcărie unde consilierii se vor deplasa să asculte jurământul primarului reales, care de după gratii va rosti cu mâna pe drapel: „Jur să respect Constituția și legile țării…”. Un carton de-al nostru s-a viralizat pe facebook.

sezi bland si cere ches cash

Legea spune că trebuie depus jurământul pentru a putea prelua mandatul. Noii consilieri locali se pare că se grăbesc să bifeze mai repede procedura chiar și direct din penitenciar deși legea nu precizează un termen pentru depunerea jurământului. Cam neglijent legiuitorul cu termenele și criteriile de selecție însă eu acord prezumția de perplexitate legislativului, nu putea nimeni să anticipeze că poporul va vota masiv cu unul aflat după gratii.

Dar uite că s-a întâmplat fix în ținutul Maramureșului, adică pe la jumătatea distanței dintre București și Praga, acolo unde se-ntâlnește Caragiale cu cehul Kafka.

No, să mă scuze cine îi de la Maramu’ pentru trolling dar postarea asta mere pentru ardelenii foarte prețioși care se reped să facă mișto bâză de mitici, olteni și moldoveni. Ioi, cum ar fi fost ca la Vaslui să se aleagă ca la Deva, unul bețiv prins fugind prin boscheți după ce a provocat un accident rutier având alcoolemia peste 1,00 la mie? Lasă că era deja condamnat definitiv la 4 ani cu suspendare pentru tranzacții ilegale cu terenuri. Chiar, careva din Brașov [tușind, tuse puternică]?

Dar sus-sus unde se prinde harta în bandă dublu adezivă, e mai rău. Maramureșul e singurul județ din țară unde s-a refugiat cu succes cea mai hidoasă strânsură politică, pestilențialul UNPR al girofaristului Gabriel Oprea măturat după #colectiv. Deci se poate. Ca să nu ne mai lamentăm că partidele mici nu câștigă orașe și județe întregi. Incredibil dar au câștigat în MM (potrivit acronim).

Cherecheș n-a apărut însă peste noapte: deunăzi în goana după popularitate pedala hipsterește la bicicleta sa de mii de euro. Pe trotuar. Că orașul n-are piste de biciclete. Tot primarul demagog desăvârșit s-a aruncat golănește în lupta anti-uniforme școlare umilind dascălii prin intervenția sa pentru libertatea liceencelor de a, citez, purta o eșarfă de la Hermes (de la min. 1:10). Într-un liceu în care elevele se plângeau că îngheață în săli de clase fiindcă nu e căldură iarna.

El devenise faimos după fascismele cu zidul de jur împrejurul cartierului de romi și bunătatea sa de a-i caza gaza în laboratorul unui fost combinat chimic. Neamenajat. Dincolo de amenzi și reacții inclusiv ale ambasadelor, singura acțiune sănătoasă e râsul față de maramureșeni (sau cei 70% din ei), care s-or făcut de rușine minune.

„Dar ne-o făcut părculețul din fața blocului, uite ce frumos arată panseluțele și pavelele!” Nu? N-ar trebui ca, pe lângă cheltuielile de judecată, acest Pintea anti-haiducul modern să plătească și organizarea unor noi alegeri în cazul (cel mai probabil) în care va fi condamnat definitiv?

Acesta nu e un pamflet despre maramureșenii care-și fură singuri clopul, fiindcă nimeni n-are atâta talent suprarealist să se bată cu umorul involuntar românesc. Cine ar putea să-și imagineze ca personaj pe primarul Cherecheș prins în flagrant în timp ce cere cheș? Și reales cu 70% direct din pușcărie? Într-un oraș care se vrea Capitală Europeană a Culturii?

Categories
Stiri

Disperarea corupților naște mari analiști americani

basham

A început de ieri să se rostogolească o poveste cu „prea multă anti-corupție” pornită de la un articol găzduit de ziarul american New York Times. Autorul, un analist american (vom reveni la el imediat) recită noua mantră a corupților disperați: e prea mult, lăsați-ne. Prea multe arestări, prea multe cătușe, pare multe condamnări. Nu mai e loc în pușcării, ne iau și familiile, nu se mai construiește nimic în țara asta. E prea mult spectacol justițiar. Americanul reia toate aceste lucruri dându-le un ștaif de analiză internațională. Se mai uită cineva că e același individ care, în 2013, numea proiectul RMGC de la Roșia Montana „a state of the art development project”, iar pe Ponta îl găsea nici mai mult, nici mai puțin decât „un Tony Blair de Balcani”?

New York Times este un ziar prestigios, dar articolul a apărut la pagina de opinii trimise de colaboratori externi, un fel de poșta redacției. Da, e interesant pentru americanul mediu, că vorbește de o țară îndepărtată și puțin bizară. Dar aici se oprește valoarea lui intelectuală și începe efectul de lobby. Este știrea zilei la Antena3, la România TV, că doar patronii și clienții lor sunt primii vizați de anticorupție. Evident că aflăm că marele ziar NYT sau chiar de-a dreptul americanii ne spun că avem prea multă anti-corupție. 

La DigiTV, eminentul analist local Emil Hureazanu rostogolește bulgărele construind imaginea de redutabilă instituție de analiză a „Institutului Democratic” și a directorului său ce glăsuiește în NYT. Nu prea îmi vine să cred că Hurezeanu nu știe diferența între prestigiosul National Democratic Institute, asociat Partidului Democrat din SUA, și dubiosului Democracy Institute, cel care a pornit povestea.

Am mai scris despre Democracy Institute și directorul său, Dr. Patrick Basham, în octombrie 2013, pe când lăuda deopotrivă RMGC și pe Ponta. „Prestigioasa” organizație are un singur cercetător, pe Basham, care are ca principală ocupație vorbitul la televizor și scrisul în presă. Cum spuneam și atunci, acest institut e cunoscut pentru publicarea unui raport care susținea că avertismentele grafice de pe pachetele de țigări nu au efect în a reduce numărul de fumători, doar că raportul a fost finanțat de industria de tutun. În SUA, se numește lobby. La noi, analiză politică.

Încă de atunci Dr. Basam ne spunea cât de mult îl iubesc pe mărețul lider Dr. Ponta „românii simpli, nesofisticați, concentrați să își păstreze locurile de muncă, să își plătească taxele, să își îngrijească familia și să își respecte credința”. Îl cita în raportul lui pe „unul dintre cei mai importanți analiști politici români”, adică Bogdan Chiriac. Nu râdeți, probabil că ăsta e nivelul omului: așa i s-a spus să scrie, așa a scris. Trebuie să trăiască și el din ceva, nu?

A primit, iată, o nouă comandă din România. Corupții disperați că le bate DNA-ul la ușă încearcă orice. Nu contează că n-a mers în 2013: în ciuda intervenției marelui analist Dr. Basham, nici Ponta nu s-a ales, nici RMGC nu o duce prea bine. Consider că e de bun augur pentru corupții noștri, așa că le urez să aibă timp să citească la pușcărie toate articolele pe care și le-au comandat în New York Times.

Categories
Stiri

Împărțirea banilor publici – de ce este religia altfel?

După ce s-au păcălit în campania electorală pariând pe învinși, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române par ușor în degringoladă.

Prima încercare de damage-control a fost făcută chiar de Patriarhul Daniel, care s-a decis în “Duminica Neamțului” să recicleze o predică din 2011 (s-a insistat că e mai veche predica, adică – Doamne ferește să credem că e legată de alegeri –sursa) și s-o adapteze la “străinii de neam”. A urmat părintele-bloggăr Tănăsescu care ne liniștește și el: “Klaus Johannis pare a fi samarineanul milostiv „de alt neam” care trebuie să aibă grijă de acest popor „căzut între tâlhari””.(sursa)

Valul foarte public de dezaprobare rezultat l-a luat prin surprindere pe Patriarh, care nu a reușit încă să arate că e un lider adevărat ce pune interesul credincioșilor deasupra interesului organizației și membrilor ei. Poate ar trebui să asculte apelurile spre reformă venite dinspre intelectuali ca Dragoș Paul Aligică (sursa) sau Ana Petrache (sursa), ultimul fiind cercetător chiar în studierea religiilor și mecanismelor acestora.

Realitatea poate fi expusă simplu astfel:câtă vreme Biserica e dependentă de banii din Bugetul de Stat, e dependentă de oamenii care au influență asupra acelor bani. Sigur că strategia
o mână spală pe alta are valoarea ei, dar se pare că în politică nu se îndeplinesc prea des profețiile.

Pe de altă parte, rămân mulți cei care nu s-au convins încă de distanța dintre ce spune și ce face BOR și de efectul negativ al relației Biserică-Stat – propagat atât în instituțiile statului cât și în Biserică. Ei apără acest status-quo și ajung (pe lângă alte idei pe care le voi combate în alte articole) la analogii între religie și sănătate, educație, sport sau cultură.
De ce să nu plătim și preoții dacă plătim doctorii și profesorii? De ce să nu plătim și construcția bisericilor dacă plătim teatre sau chiar stadioane?

Cine pentru ce plătește?

O bună prietenă îmi trântea zilele trecute – când mă plângeam de pomenile electorale recente – că ea nu va merge vreodată pe stadionul Național Arena – pentru care s-au folosit bani publici. Sigur că o astfel de analogie care spune cum eu finanțez ceva inutil pentru mine la fel poți și tu finanța ceva inutil pentru tine e perfect nefuncțională – amicii mei libertarieni ar răspunde poate – să nu se finanțeze din bani publici nici, nici mai degrabă decât ambele.

Nefiind libertarian, mă rezum să observ că stadionul este în primul rând o investiție cu potențial de profit pentru proprietar (bilete la meciuri, drepturi TV, publicitate pe stadion) și că proprietarul este Statul (Național Arena este în proprietatea Primăriei București nu a Federației Române de Fotbal).

Proprietatea e aici baza. Statul construiește pe banii noștri, dar ulterior coordonează, controlează și, dacă știe ce face, profită. BOR, pe de altă parte e o instituție complet distinctă, în a căror treburi interne nu-și vâră nimeni coada.

Educația, sănătatea și cultura sunt și ele luate în colimator, deși în toate cazurile Statul își rezervă – în virtutea calității de finanțator – participarea la decizii și eventuale rezultate – financiare sau de altă natură. Raporturile dintre Instituțiile Publice (spitale, școli, teatre) și Stat – adică alte instituții publice, diferă de raporturile existente între Stat și Biserică.

Sănătatea are încă o particularitate – funcționează pe bază de asigurare: plătești pentru acoperirea unui risc, chiar dacă e preferabil să nu beneficiezi de banii respectivi niciodată. (Sigur că aici se poate discuta și despre asigurările private, sau mixul public – privat, dar nu acesta e subiectul de față).

Dacă astea nu sunt motiv suficient pentru a accepta că religia este altfel, luați ca exemplu diferențele din metoda de finanțare. Fiecare domeniu are un buget delimitat clar și n-am auzit până acum de vreun teatru sau școală care să primească un hotel sau o pădure. Religia, pe de altă parte, este un domeniu în care mai mulți bani intră din fondul de rezervă al Guvernului și din alte donații de la autoritățile publice locale și centrale, deci în afara bugetării explicite și oficiale – făcute prin Secretariatul de Stat pentru Culte.

Mai mult, Bisericile și asociațiile afiliate (cum este Asociația Filantropia Ortodoxă din Alba Iulia) pot apela – și chiar fac asta – la o varietate de surse de finanțare pentru proiecte sau evenimente concrete.

În Alba Iulia, Filantropia a construit un adventure parc, pe dealul “Mamut” din localitate, cu bani europeni. În alte proiecte au venit bani de la buget – ba de la  Consiliul Judeţean, ba de la Ministerul Finanţelor, de la Ministerul Muncii sau de la Agenţia Română pentru Dezvoltare Durabilă a Zonelor Industriale (știați că există așa ceva?!). Ba chiar și Ministerul Educației este pe lista donatorilor, dacă ne uităm în raportul de activitate pe 2010 al asociației – ultimul publicat.

Sigur că asta e perfect acceptabil, cu condiția ca bisericile și asociațiile afiliate să concureze pentru aceste finanțări în mod onest cu alte asociații sau fundații non-profit.

Adăugați veniturile din activități comerciale, care nu sunt deloc modice – pe lângă lumânări, icoane și cruciulițe, multe parohii au păduri, hoteluri, sau diverse alte fabrici iar Patriarhia are firmă de turism. Adăugați donațiile de la credincioși, sponsorizările de la firme și banii din campaniile 2% (bisericile adună cei mai mulți bani din acele campanii).

Și astea sunt variante corecte[1] de finanțare ce pot fi dezvoltate, dar plățile neoficiale făcute de  credincioși pentru servicii religioase, plățile alocate direct de la guvern, donațiile făcute de-a dreptul cu religiozitate de majoritatea primăriilor și consiliilor județene precum și alocările arbitrare de clădiri, terenuri și bani din fondul de rezervă sunt aberante într-o societate corectă.

Nu putem uita nici de capitolul transparență: în cazul instituțiilor publice există rezerve față de nivelul de transparență, dar în cazul fondurilor alocate Bisericii, acestea se pierd în ceață mai ceva ca sfintele animale[2] din zicală. Să reușești să te plângi constant de insuficiența finanțării dar să nu ai o evidență a alocărilor, sau să o ai dar să nu o faci publică e cel puțin suspicios.

Biserica este o organizație privată asupra căreia Statul are o influență neglijabilă, o organizație care nu răspunde ierarhic în fața unor autorități publice; Biserica are acces la o gamă largă de finanțări dar pretinde și alocarea directă de bani publici pentru a construi un buget neștiut dar întotdeauna pretins insuficient, un buget menit să implementeze o strategie necunoscută.

Libertatea de conștiință și banii

Dacă încercăm să ne scufundăm puțin în problemă, găsim alte lucruri interesante.

Există o preocupare – în constituțiile țărilor civilizate[3] și în recomandările privind drepturile omului – de a preveni îndoctrinarea și abuzurile în domeniul religiei.

Teocrația este un pericol real al amestecului politicului cu religia. Pe de altă parte, nu se teme nimeni că vom fi conduși de un grup de doctori care să aibă ceva de spus despre ce mâncăm, sau când și cu cine facem sex.

Religia este o ideologie, sănătatea este un set de practici ce evaluează starea fizică a unui om și care propune metode de prevenție și de tratament a “defecțiunilor”. Medicina modernă are rezultate măsurabile, repetabile și predictibile, este obiectivă; religia operează în nemăsurabil și în subiectiv.

Finanțând sănătatea nu finanțăm o instituție ci o metodă de a gestiona un sistem de practici, care este util în mod obiectiv și universal valabil. Religia este utilă în mod subiectiv – poate ajuta oamenii să treacă peste probleme, îi poate ghida cu întrebări personale importante, dar asta doar dacă oamenii înșiși cred asta, dacă sunt formați (programați?) cultural în acest mod. Dovada e chiar preocuparea de a asigura echilibrul opiniilor: hindusul are, conform legilor civilizației, la fel de multă dreptate precum creștinul, la fel precum musulmanul și la fel precum ireligiosul[4].

O astfel de preocupare ar fi nonsens în sănătate. Ai sau nu ai probleme de sănătate indiferent dacă crezi asta sau nu, iar opinia ta despre ce ar trebui să faci e, deseori, irelevantă.

Dacă preocuparea pentru respectarea credinței religioase este o caracteristică esențială a unui stat civilizat în special pentru prevenirea abuzurilor, asta ar trebui să influențeze măcar modelul de finanțare. Din momentul în care vorbim despre dreptul de a alege cultul – alegere fără echivalent în alte domenii – asta implică alegerea explicită a unei direcții pentru banii fiecăruia. Dacă banii unui catolic ajung la Biserica Ortodoxă prin intermedierea Statului, aceasta este o încălcare directă a dreptului la libertate de conștiință. În același mod, din momentul în care există dreptul de a refuza asumarea unei credințe religioase, acesta include dreptul de a refuza contribuția la promovarea unui set de idei (asociat vreunei credințe religioase) și a mecanismului care-l susține.

Dreptul la libertatea de conștiință implică dreptul cetățeanului de a nu susține financiar menținerea sau propagarea unui set de idei cu care conștiința sa nu este împăcată.

Astfel, modelul de finanțare ar trebui să permită cetățenilor refuzul de a susține cultele (chiar dacă banii ar rămâne la Stat – cum se întâmplă în anumite țări), precum ar trebui să permită celor care vor să susțină un cult să-și schimbe cultul susținut, măcar o dată pe an direct exprimat (și nu o dată la 10 ani, pe baza datelor de la recensământ).

Argumentul funcționează similar pentru alte domenii. Nici educația nu prevede măsuri expres pentru cei ce vor sau nu vor să-și asume un set de idei din domeniu. Nici nu am putea defini ce ar înseamna așa ceva, educația fiind ea însăși o știință sau un set de științe, deci operând tot în obiectiv și cu rezultate predictibile și repetabile. Ba chiar în cazul educației, vorbim (parțial) de educație obligatorie prin lege. Ca să ne protejăm societatea de efectele negative ale unor viitor cetățeni incapabil să se exprime coerent verbal și în scris și fără o minimă înțelegere a lumii, am transformat dreptul de educație parțial în obligație. Cum statul te obligă la educație, finanțarea publică este o consecință logică.

Sportul este parțial legat de sănătate (ca prevenție), sau chiar de educația pentru sănătate (educație fizică). Nici sportul nu transmite vreo ideologie cu potențial de îndoctrinare sau abuz, nici o lege nu prevede dreptul a urmări sau nu urmări o echipă, un sport sau un meci. Fotbalul este o religie doar metaforic; deși putem găsi puncte comune (ritualuri, trăire intensă, superstiții), diferențele rămân insurmontabile: când ultrașii își iau pasiunea prea în serios iese cu scântei[5], însă pasiunile astea țâșnesc din rețelele emoționale dinăuntrul fiecărui grup. Sursa lor e în relațiile personale dintre membrii grupului și nu în vreun set de idei ce trebuie propagate.

De ce este, deci, religia altfel?

Lumea civilizată s-a pus de mult de acord că oamenii au dreptul să-și asume o religie și prin asta să susțină un anumit set de idei și un sistem instituțional ce funcționează ca depozitar și diseminator al ideilor respective.

Totodată, lumea civilizată s-a pus de acord că în domeniul religiei există un potențial ridicat de abuzuri – situații în care o persoană (sau un grup) aflat/ă într-o poziție de putere favorizează un anumit cult în dauna altora sau discriminează pe bază de afiliere (sau neafiliere) religioasă și că aceste situații trebuie prevenite. Așa a apărut între drepturile fundamentale ale cetățeanului dreptul de a nu fi împins în vreun fel (nici măcar cu un deget) înspre vreun anumit cult, sau înspre a accepta religia în sine.

Instituțional vorbind, Biserica nu e o instituție publică, adică nu e gestionată de Statul Român, ceea ce o pune pe o poziție diferită instituțiilor din sănătate, educație sau cultură, unde strategia de dezvoltare trebuie aprobată de autorități publice și unde Statul rămâne proprietar asupra bunurilor rezultate în urma finanțărilor.

Diferența între raporturile Stat-Biserică / Stat-Instituții Publice, precum și existența dreptului specific la libertate a conștiinței ar trebui preluate în modelul de finanțare al cultelor. Acest model trebuie – în mod minimal – să fie transparent, corect și flexibil: să dea informații despre sursele și destinațiile banilor, să permită neparticiparea, să permită specificarea explicită a direcției banilor și să permită schimbarea periodică a acestei direcții.

Categories
random Stiri tu cu cine ai vota

Ponta. Victor Ponta: Top 10 Declarații pentru istorie

Legenda defunctei Academia Cațavencu spunea într-un reportaj de acum zece ani cum nebunaticul de „Victor” atunci președintele TSD s-ar fi suit pe masa unei petreceri de la tineretul pesedist și ar fi început să cânte. Nimic deosebit, ba chiar cuminte pentru cine nu știe de altele și mai și de pe la tineretul partidelor de tot felul – mai ales că la PSD tradiția școlilor de vară s-a lăsat cu dosare penale gen „Sex cu minore”. Dar ce cânta Victor pe masa petrecerii de atunci? O nouă melodie Paraziții apărută în acel an 2004 cu alegeri prezidențiale, al cărei celebru refren e pe cale să se împlinească acum: „Dacă-aș fi pentru-o zi președinte / V-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde.

E drept că între timp am aflat cu toții că omul și-a dus pasiunea pentru karaoke la extrem, făcând karaoke din propriul doctorat sau recitând mot-a-mot refrene plăcute baronilor pesediști și respectiv falsând mesaje europene în fața omologilor occidentali. Rămânând în zona muzicală, domnul Ponta a scos hit după hit, în special de când a urcat pe scena guvernelor sale. Care ar fi însă acele Oldies but Goldies by Victor Ponta? Se poate face un Top 10? Că tot bate Revelionul la ușă, pentru care ați deschis mai târziu televizoarele sau facebooku’ și le-ați ratat la vremea lor, vă prezentăm mai jos emisiunea „Dacă doriți să revedeți”.

#10. „Sistemul de furt, de fraudare și de cumpărare a voturilor la ei a funcționat mai bine.”

7 Decembrie 2009. Aceasta e declarația oftată a lui Victor Ponta, șeful de campanie PSD în alegerile prezidențiale din 2009, după aflarea rezultatelor oficiale ale alegerilor. În apărarea lui, îl măcinau fix ce-i consumă azi pe colegii săi Șova, Ghiță, Dragnea, Zgonea, adică luptele intestine pentru șefia PSD pe care avea să-l preia ca președinte de partid la nici două luni după această declarație la înfrângere. Prins în fapt, Ponta s-a retras atunci spășit, recunoscând reporteriței: „Ați pus o întrebare care vă face cinste.”

#9.  „La treabă, uitați-vă mai puțin la televizor, asta-i treaba oamenilor politici”

24 ianuarie 2014. Gura păcătosului descrie involuntar guvernarea prin televizor practicată de către guvernul său. Declarația de mare gospodar pus pe treabă a fost dată în contextul accidentului aviatic din ianuarie 2014, în aceeași conferință de presă în care Victor Ponta schița în vorbire liberă idealul său de stat polițienesc  încheind elogios: „Ministerul de Interne este coloana vertebrală a statului român”.

#8. „Am învățat că nu sunt prim-ministru aici, sunt o persoană care trebuie să respecte procedurile”

29 Iunie 2014. Este ceea ce spunea Victor Ponta la cald-cald, la foc continuu, adică după o alarmă de raid cu rachete care l-a surprins în baza militară românească din Afganistan. Cum ar veni, rachete n-au picat din cer, însă a dat dânsul o bombă despre cum își vede fișa postului. Pentru că atunci când este prim-ministru domnul Ponta inevitabil recunoaște cât de mult respectă regulile în general. O mostră tipică din gândirea premierului, reîntâlnită ironic în punctul următor în care deputatul de Opoziție Victor Ponta se ceartă cu deputatul Puterii Victor Ponta:

#7. „Guvernul astăzi trebuie să demisioneze, ținând cont că și-a asumat răspunderea pe o lege nedemocratică și declarată neconstituțională de Curtea Constituțională”

Așa grăia Ponta în ianuarie 2012 despre Guvernul Boc căruia Curtea Constituțională îi declarase drept neconstituțională legea comasării alegerilor adoptată atunci prin asumarea răspunderii. Ca un făcut, fix doi ani mai  târziu, în ianuarie 2014, Curtea Constituțională declară neconstituțională legea descentralizării propusă și adoptată cu mare tam-tam ghici cum! tot prin asumarea răspunderii, de data aceasta de către guvernul Ponta. Care nu mai trebuie să demisioneze.

#6. „Daciana a fost europarlamentar înainte de a fi fiica lui Ilie Sârbu”

28 Aprilie 2014. Sătul să tot explice proptelele soției sale, fiica fostului ministru Sârbu, om cu greutate în PSD zis și Tata Socru, Ponta a prezentat meritele Dacianei exagerând dar doar un pic: cât să precizeze că soția sa este din naștere europarlamentar, o calitate dobândită chiar înainte de a fi anunțată drept fiica tatălui ei influent.

#5. „Tu ce faci, fă, Doina aici? Aveai chef de niște inundații?”

 23 Aprilie 2014.  Trimiși forțat în ceea ce s-ar putea numi un exercițiu de teambuilding într-o barcă pneumatică, premierul s-a gândit să i se adreseze un pic mai informal ministrului apelor Doina Pană, rezultând dialogul ministerial de mai sus, condimentat cu apelativul de Gara de Nord, de unde se mândrește că se trage Victor Ponta. Că a fost sau n-a fost, că dacă și cu parcă nu se plimbau de fapt în barcă, asta rămâne pentru pasionații de pixeli albatriști (nu e niciun typo).

#4. „Deși ne paște un război, vestea bună este că…”

3 Mai 2014. Vestea bună e că vreo trei milioane de români sunt deja refugiați. Vestea bună e că avem lideri curajoși care nu se tem să facă astfel de gafe externe dar și interne, stârnind panica în populația care i se uită în gură. Vestea bună e că avem lideri respectați în toată lumea. De exemplu chiar premierul Victor Ponta liderul european cel fără de comentarii oficiale despre agresiunea Rusiei în Ucraina. Și care pus în fața evidenței s-a văzut nevoit să declare că „ce s-a întâmplat în Crimeea contrazice regulile dreptului internațional”. Fiindcă el știe cel mai bine astfel de finețuri fiind pe haș de, doctorand în drept penal internațional. Nu, vestea bună e că Victor Ponta va prezida Consiliul Suprem de Apărare al Țării.

victor_ponta comandant suprem

#3. „Nu știu dacă mai e vreun copil chiar și în clasa întâi care să nu aibă telefon cu internet.”

15 Septembrie 2014. Nu știu alții cum sunt dar eu când mă gândesc că prim-ministrul țării mele poate gândi, apoi verbaliza în public o asemenea constatare, parcă-mi saltă inima de perplexitate. Neîndoielnic, domnul Ponta își cunoaște foarte bine țara și nevoile sale.  Cum altfel ar putea unii elevi rămași fără microbuze școlare să meargă zilnic kilometri întregi prin drumuri înzăpezite dacă n-ar avea 3G și GPS pe telefon? Bine măcar că au toți telefoane d-astea cu internet dar guvernul nu a reușit până în prima zi de școală să se asigure că fiecare elev va avea manuale școlare, faptă administrativă nemaivăzută în România nici în vremea războiului. Nu găsesc deschidere mai triumfală pentru noul an școlar și umor involuntar mai trist.

#2. „Ca deputat voi vota împotrivă, dar ca prim-ministru sunt pentru!”

13 Iunie 2013. O dată simbolică pentru această declarație, fiecare președinte PSD trebuie să-și pună uniforma și frontala de miner. Faimoasa perlă de pe acest podium a prins aripi în mass-media precum porumbelul păcii între deputatul și premierul Ponta. Fiindcă în alegerile desfășurate cu numai șase luni înainte, deputatul Ponta promisese cu subiect și predicat că proiectul așa zis minier Roșia Montană va fi oprit și mai mult, investigat. Jumătate de an mai târziu intră nonșalant în scenă premierul Ponta care se scuză infantil că el „era împotrivă doar fiindcă Băsescu era pentru”.

#1. „Dacă nu câştigăm prezidenţialele, scapă cine poate!”

20 Februarie 2014.  Autointitulat „premierul celui mai cinstit guvern”, Victor Ali Baba Ponta a ghicit foarte bine mesajul cheie pentru cei 40 de hoți din toate județele. Că e asociație de bloc, echipă de fotbal sau corporație, fiecare organizație își cunoaște tacticile de motivare a membrilor săi iar marea organizație de partid PSD știe cel mai bine ce-i mișcă pe ai săi. Pentru cine crede că acest mesaj motivațional e o scăpare, poftiți coincidență! tocmai ce a fost repetat acum câteva zile de Liviu Dragnea, șeful de campanie al lui Victor Ponta: „Dacă nu iese preşedinte Ponta, sigur nu vom mai fi pe aici la anul”. Și fiindcă acesta e un colț de stradă interactiv, declarația care închide coronița acestui premiu întâi „scapă cine poate” vine de la cititorii noștri care ne-au amintit de adevăratele planuri scăpate din gura păcătosului „după ce luăm controlul politic asupra DNA-ului„.

Pentru locul 1 și pentru nostalgia perioadei dinainte, când chiar câștigau prezidențialele, am pregătit un meme special. O dietă cu rezultate și imagini deosebite „Înainte & După”. Un regim cu doar câteva produse de brutărie celebre.

2004-2014 inainte-dupa politicieni penali

Închei observând că nu-i nevoie de analize politice detaliate sau sofisticoșenii eseistice când domnul Victor Ponta poate fi schițat fără patetism în doar în zece fraze. Ale domniei sale. Autoportret de luat aminte.

Categories
random Stiri

Mici lucruri interesante într-o campanie anostă

Dincolo de ce spun mai toți candidații, un lucru este cert pentru perioada de după alegerile prezidențiale: actuala majoritate parlamentară NU se va modifica. Momentele 2004 sau 2009, când noul președinte a forțat o majoritate pe placul său, nu se vor mai repeta. Motivele sunt foarte multe, dar cele mai evidente sunt că noul președinte – bineînțeles, dacă nu va fi Ponta – va fi mult mai slab, ca om politic, decât Băsescu anului 2004 sau 2009, iar majoritatea PSD mult mai puternică și mai închegată. Singurul punct negativ al acestei majorități este absența unui lider puternic care să preia de la Ponta frâiele. Iar asta are implicații mult mai importante decât pare la prima vedere.

Al doilea lucru cert este că, odată cu ieșirea lui Băsescu de pe scenă (și iese, nu și-a mai lăsat nicio portiță), în cariera politică a tuturor candidaților au loc transformări importante.

Oricât ar părea de curios, Ponta pierde enorm de mult din puterea personală, chiar dacă va câștiga alegerile. Ponta a devenit șef adevărat peste PSD reușind să treacă peste logica inițială a alegerii sale (înțelegere între baroni puternici pentru un lider slab) datorită contextului în care ura pentru Băsescu permitea și unui criminal PSD să câștige alegerile în fața celui mai bun contracandidat… dacă acesta ar fi existat (că la acea perioadă era vorba de USL, nu doar de PSD, e irelevant). În fapt, acesta este singurul lucru care îl face pe Ponta favorit la prezidențiale, pentru că guvernarea, cu toate manifestările de dărnicie (ultima: dublarea alocațiilor pentru copii proveniți din anumite familii cu probleme sociale) este, pur și simplu, catastrofală. În acest moment, Ponta e cel mai puternic om din România. Peste două luni, dacă pleacă la Cotroceni, Ponta nu mai are autoritatea asupra partidului pe care o avea Iliescu în perioada 90-96, iar toată lupta sa împotriva unui președinte ce-și bagă nasul peste tot îi va ruina orice brumă de autoritate. Fără frica de a exagera prea mult, Ponta va fi mort politic peste două luni, împăiat și pus în geam. Dacă pierde alegerile, oricum nu mai contează.

La fel de paradoxal este că, odată cu alegerile prezidențiale, actualul apogeu al PSD pe scena politică românească va înceta. Dispare, în sfârșit, adversarul, cel care legitima absolut orice abuz. Dar mult mai gravă pentru PSD-ul anului 2015 este actuala guvernare PSD. În 2004, în perspectiva aproape sigură a victoriei, Adrian Năstase a păstrat niște date ale guvernării foarte echilibrate. În 2014, înnebuniți de frica pierderii alegerilor, actualii guvernanți PSD fac greșeli pe bandă rulantă cu scadență în anii următori. Amânarea calcului nivelului accizelor, plasarea elaborării și aprobării bugetului în sarcina viitorului guvern nu arată decât un „trăiește-și clipa” infantil din partea echipei Ponta. Este exact situația din 2009. Iar după 2009 a venit criza lui 2010. Nu-l putem acuza pe Ponta și cei din jurul lui că nu știu ce va urma. Știu, dar nu le pasă, iar eșecurile guvernării, cadourile gratuite și lucrurile nerezolvate vor cădea în sarcina colegilor care se încălzesc pe margine. La gradul de dependență de putere, indiferent de consecințe, ce există în politicianul român – și mai ales în cel pesedist –, o eventuală variantă a creării unei echipe guvernamentale conduse de un non-pesedist aservit (Tăriceanu, Meleșcanu etc.) este aproape exclusă. Deși va fi o luptă puternică în sânul PSD pentru postul de premier, câștigătorul va avea un termen limitat de garanție în politica românească. Cel târziu în toamna lui 2016, în lipsa unor minuni de competență, clarviziune și eficiență, viitorul premier PSD va fi un produs expirat. PSD-ul e expert în a-și menține puterea – prin metode ce combină abuzul politic și dărnicia socială, dar cum previziunile economice pentru anii următori sunt proaste, tipul acesta de acțiuni nu va face decât să amplifice problemele guvernării. În termenii lui Ponta, guvernarea PSD „va plăti pensiile și salariile”, dar, foarte probabil, asta va fi insuficient, ca să nu mai spunem că este definiția anticamerei dezastrului.

Mai mult, și contrar panicarzilor, guvernarea PSD nu va putea depăși, chiar și cu un președinte propriu instalat la Cotroceni, o anumită limită a abuzului. Nu Băsescu sau opoziția politică au stopat multe din abuzurile PSD, ci o combinație dintre o minoritate gălăgioasă a electoratului, un sistem de justiție care a rărit rândurile celor predispuși, pe lângă corupție, și la abuz, și un complex de presiuni internaționale, subtile sau foarte evidente. Iar acest mixt de replici, consistente atunci când trebuie, va continua, cu atât mai mult cu cât eventualul președinte Ponta va avea o poziție foarte fragilă, fragilitatea provenind tocmai din lucrurile care nu contează pentru majoritatea electoratului (plagiat, SIE etc.), dar care, obiectiv vorbind, sunt foarte importante în dinamica autorității și notorietății. Un președinte slab (dar și fricos, așa cum, ca om politic, este Ponta) și o guvernare măcinată de probleme nu va avea niciodată autoritatea necesară abuzului decât ca armă a disperării, or asta nu e decât o altă variantă a prăbușirii.

Iohannis este singurul om care-l poate învinge pe Ponta (accentul e pe „singurul”, pentru că oricine altcineva nici măcar nu mai are șanse să ajungă la 10% în primul tur, așa cum arată tendința din ultimele sondaje și cum e logic, deoarece PSD și PNL reprezintă 70% din electorat). Dacă va învinge, Iohannis va crește în popularitate în primele luni după alegeri, așa cum s-a întâmplat cu toți președinții de după 1989, dar va fi, în primii doi ani, un om izolat și extrem de fragil din cauza acelui prag de 30% la referendumul de demitere. Că partidul din care provine a contribuit masiv la adoptarea acestui prag e un lucru care se încadrează foarte frumos în definiția „consecințelor neintenționate”, altfel spus, a lipsei de viziune. Dacă va pierde, Iohannis va rata probabil definitiv șansa propulsării la rangul de politician de anvergură națională, după acest al doilea prezumtiv eșec. În același timp, șansele ca PNL să rămână unit între fostele PDL și PNL sau să apară două sau chiar trei noi partide de puteri diferite, sunt practic egale. Ce e sigur e că un număr însemnat de parlamentari va migra spre cercul puterii.

Ceilalți candidați nu au nicio șansă să câștige alegerile și, probabil cu excepția lui Vadim, niciunul nu a intrat în cursa electorală pentru prezidențiale cu gândul de a le câștiga.

Tăriceanu și Meleșcanu sunt iepurii lui Ponta (mai sunt câțiva, dar voturile lor nu contează). Scopul intrării lor în cursă a fost să atragă voturile nonpesediștilor nostalgici după USL și astfel să-l împingă pe Iohannis pe locul trei în primul tur. Tendința clară din sondaje arată că acest plan a eșuat total. Oricum, o recompensă va exista pentru ei. Tăriceanu va rămâne încă o vreme locul 2 în stat, puțin probabil până în 2016, dar câteva luni tot va mai primi. Meleșcanu va fi decorat, invitat permanent o vreme la televiziunile prietene, unde ne va împărtăși din înțelepciunea sa, și, într-un final, va primi o sinecură cu nume pompos ce-i va permite să trăiască iluzia măreției într-o bătrânețe anostă.

Elena Udrea nu există. Există doar o față photoshopată a lui Băsescu. Iar această transformare a făcut ca însuși originalul să devină necredibil și, deci, nefrecventabil. Vor vota puțini cu această imagine greșită a președintelui Băsescu, iar în turul doi, voturile se vor împărți în mod egal între neparticipare și cei doi favoriți.

Candidatura Monicăi Macovei este o greșeală. Bănuiesc, în răspăr cu toate teoriile, că a fost doar o idee năstrușnică, apoi tăvălugul evenimentelor s-a pus în mișcare și nu a mai fost loc de întors. DAR această candidatură are foarte multe consecințe interesante. Prima este aceea că o mică, o foarte mică parte din electoratul urban mare, care, probabil, ar fi stat acasă, își găsește un candidat. Al doilea lucru interesant e și amuzant în același timp: programul electoral al Monicăi Macovei, unul destul de dezlânat, combinând elemente clasic liberale, libertariene și ale liberalismului contemporan, a arătat cât de nepregătită este stânga intelectuală românească în fața provocărilor ideologice. Răspunsul intelectualilor de stânga în fața unui program care, pentru prima dată în istoria postdecembristă, pune în discuție întinderea atribuțiilor statului, în general, și rostului statului social, în particular, este cel al unui boxer care, odată lovit foarte puternic, răspunde cu mișcări haotice și fără sens. Preambulul a fost făcut de către Claudiu Crăciun, care, încă înainte ca Monica Macovei să adune semnăturile de susținere, clama că ea nu poate aduna semnăturile de susținere decât prin fraudă. Sofistica aplicată de Crăciun candidatului Macovei este unicat, autorul neaplicând-o niciunui alt candidat. A urmat o serie întreagă de postări pe rețelele sociale în care, construind un „om de paie”, diverși analiști de stânga au acuzat-o, direct sau indirect, pe Monica Macovei, că pregătește un genocid social. În general, genul acesta de acuze, aluzive și construite pe pasaje scoase din context, își găsește finalitatea într-un articol al lui Sorin Cucerai. Vasile Ernu a transformat toate acuzele în argumente de sine stătătoare în articolul său dedicat Monicăi Macovei, reușind performanța de a întări un sofism (recursul la autoritate), cu un altul (recursul la majoritate). Neputându-se plânge explicit de ceea ce Monica Macovei este, stânga intelectuală a preferat să inventeze o Monica Macovei pe care s-o poată ataca, decât să intervină într-o discuție care ar fi putut fi centrul acestei campanii, aceea despre întinderea statului. Dincolo de acestea, experimentul Macovei este interesant din alt punct de vedere: va arăta ponderea în electorat a celor numiți cu ironie, de aceeași stângă intelectuală, „stații de drepți”. Iar din acest moment, în funcție de rezultate, se pot construi planuri de viitor.

Și trebuie spus ce-i lipsește aceste campanii: totul. Chiar și campania pentru europarlamentare a avut cel puțin un punct de interes: campania de boicotare a votului. Cum vocalii promotorii ai boicotului sunt mult mai tăcuți în cazul alegerilor importante, acest tur de alegeri este exact la nivelul candidaților: mediocru

Categories
Stiri

Presa rusă: bucureștenii și Elena Udrea protestează pentru autonomia Transcarpatiei

Screen shot KP 2014-09-30 at 4.11.20 PM

Dacă v-ați săturat deja de campania pentru prezidențiale (care, culmea, nici n-a început oficial) cu pseudo-dezbaterile ei, poate vreți să aflați cum se vede aceasta pe la alții. Iată un titlu din ziarul Komsomolskaya Pravda ilustrat cu o fotografie de la un eveniment al Partidului Mișcarea Populară (traducere mot-a-mot): „În Ungaria și în România se cere autonomia Transcarpatiei”. În descrierea pozei jurnaliștii KP spun că este vorba despre un marș organizat în fața Parlamentului României și că fotografia este pusă la dispoziție de echipa candidatei la președinția României, Elena Udrea.

Articolul începe cu o referire la cea mai recentă vizită a lui Victor Orban cu ocazia deschiderii anului universitar la Institutul Rakoczi Ferenc din Transcarpatia și explică modul în care Ungaria sprijină și promovează ideea federalizării Ucrainei și acordării autonomiei regiunii Transcarpatia, regiune locuită de mulți etnici maghiari și români. Urmează o analiză detaliată a discursului premierului ungar cu trimiteri constante la intențiile Ungariei de a-i apăra pe maghiarii de pretudindeni, de a susține autonomia maghiarilor din Transcarpatia. După ce autoarea amintește de deloc întâmplătoarea întrerupere pe perioadă nelimitată a livrărilor de gaze din Ungaria către Ucraina, urmează și un paragraf dedicat României. Mai exact marșului de la București, despre care eu nu am citit/văzut nimic. Traducerea integrală a paragrafului:

Autonomia Transcarpatiei a fost cerută și la București. Peste 1500 de persoane, inclusiv candidata la președinție Elena Udrea, au protesat în fața Parlamentului. O petiție pentru sprijinirea acordării autonomiei Transcarpatiei și a încetării războiului civil în Ucraina a fost transmisă deputaților.

În majoritatea comentariilor cititorii KP se întreabă de ce UE nu anunță sancțiuni împotriva Ungariei, iar unii laudă Ungaria pentru că-și iau ce-i a lor și așteaptă ca România și Polonia să facă la fel.

Nu știu cât timp îi va lua acestei informații să ajungă (dacă va ajunge știre în media românească) în scurtele calupuri de știri externe pe care le dă atât de rar presa de noi, dar e bine să știm cam cum suntem văzuți și mai la est, mai ales în contextul actual din estul Ucrainei.

 Notă: Komsomolskaya Pravda (Комсомольская правда în rusă care în traducere înseamnă Adevărul Komsomolist) este un ziar rusesc care rezistă de la începuturile URSS și este în prezent unul dintre cele mai citite cotidiane din Federația Rusă și spațiul post-sovietic, având ediții regionale în Ucraina, Republica Moldova și alte câteva republici post-sovietice.

Categories
random Stiri

Listele electorale (văzute din Canada

Liste electorale

Guest-post: Stelică

Acum ceva vreme am trimis o opinie cum ca listele electorale nu-s prea corecte, argumentind cu cresteri destul de mari intre 2 alegeri, ba chiar si in cele 2 saptamini dintre tururile prezidentiale, cu cifrele recensamintelor si cu procentul foarte ridicat al celor din listele electorale fata de populatia totala. Eu sustinind ca listele electorale ar trebui sa aiba cam 15 milioane de votanti.

Argumentul serios, perfect valabil si la care nu ma gindisem desi fac parte din aceasta categorie esta ca in listele electorale sunt toti cetatenii romani cu drept de vot din toata lumea… Se produsese in mintea mea o confuzie grava, fiindca aici, in Canada cei ce sunt plecati de mai mult de 5 ani de zile pierd dreptul de vot, reprimindu-l imediat in momentul reintoarcerii (aici votul este strict legat de o adresa si nu poti vota pe liste electorale speciale, existind insa atit votul prin anticipatie cit si votul prin corespondenta). Evident, cu ceva exceptii (diplomati, militari in misiuni…). Adica aplicam regula asta si pentru romani atunci cind argumentam, desi stiam clar ca nu exista.

Am incercat sa vad daca sunt in listele electorale, dar incercarea a fost dupa alegerile europarlamentare si n-am obtinut nimic. Am zis ca site-ul nu functioneaza. Vazind articolele din presa cum ca Autoritatea electorala spune ca sunt asteptati la urne tot peste 18 milioane plus vreo 600 de mii din afara, am intrat iar pe site. 

E de neconceput in acceptiunea mea ca pentru a afla daca sunt in liste trebuie sa dau in acelasi timp CNP si nume si prenume. Dar surpriza a fost si mai teribila, cind am constatat ca de fapt nu sunt in listele electorale permanente. Sau ca nu exista persoana cu CNP-ul meu si cu numele si prenumele meu…

Eu sunt Stan Patitul, pentru ca in 1999 am trait una si mai tare. Infiintind atunci un AF n-am putut plati impozitul anticipat pentru ca nu existam pe nicaieri, desi pe Buletinul de identitate era scris un CNP. M-am dus la Politie si mi-au confirmat. Ba mai mult, la adresa respectiva locuia numai sotia, iar copilul la o adresa mai veche, desi in Buletin era mutatia facuta evident ca de ei si facusem mutatia pentru amindoi (eu si sotie). Asa mi s-a explicat ca pina atunci mai fusesera niste ciudatenii: votasem mereu le lista speciala, desi facusem demersuri sa fiu in lista, nu primisem „milionul lui Vacaroiu”.

A fost de coma atunci fiindca m-au trimis la Centrul militar judetean sa vin cu hirtie de la ei cum ca figurez la ei, de cind si la ce adresa, ca atunci cind m-a auzit capitanul ala si-a facut cruce la propriu. AM fost motiv de amuzament pentru colegii de la servici, „Omul care nu exista in acte”, desi facusem diverse imprumuturi pentru bunuri…

Socul a fost dupa ce am primit Cartea de identitate. Imi dadusera acelasi CNP ce exista scris pe vechiul BI scris de ei, dar pe care ei nu-l gasisera. Am fost socat, am telefonat imediat si raspunsul primit a fost destul de alambicat. Cert este ca figuram acum si in plus, reusisem sa aduc sub acelasi acoperis toata familia. La alegerile din 2004 aparusem in sfirsit pe liste. Acum in 2014 am disparut din nou. Intre timp am emigrat si sunt „fericitul posesor al celebrului pasaport cu abtibild cu numar ca am domiciliul in Canada”.

Oare citi or mai fi ca mine? Sau citi inregistrati de 2 ori? Sau citi decedati ar mai fi inca in liste? Am facut o sesizare direct pe site. Sa vedem cind vor raspunde.

Categories
random Stiri

Victoria independenților în politică

Niște țărani

Primele efecte ale ordonanței traseiștilor sunt mai puțin așteptate: s-au înmulțit independenții. Primii care și-au părăsit partidul au fost, previzibil, mercenarii lu’ domnu’ Dan, adică cei din PPDD, începând cu Iași și București. Au început plecările și din PDL și PNL. Am văzut știri din București, Gorj, Bistrița, Tulcea, probabil că sunt și alții despre care presa nu a aflat încă. Dar au plecat și din PSD la UNPR, la Ilfov sau la Vâlcea. Majoritatea celor plecați au în comun un lucru: nu s-au grăbit deloc să se înscrie în alt partid, ci s-au anunțat independenți. Ironic, ordonanța lui Dragnea înseamnă victoria independenților în politică, așa cum cerea cei ce făceau diverse lucruri pe vot astă primăvară.

Aceste mișcări sunt surprinzătoare pentru că ne așteptam la o migrație către PSD și sateliții săi. Privite la rece, lucrurile nu sunt chiar așa de mirare. Vorbim mai ales de consilieri locali și județeni, adică cei legați fără putință de scăpare de partid. Spre deosebire de primari sau președinți de consiliu județean, care își pierd mandatul doar dacă demisionează din partid, consilierii rămân fără funcție și dacă sunt excluși din partidul pe listele căruia au fost aleși. Acesta era de fapt mijlocul prin care liderii de partid își controlau consilierii: cum mișca unul în front și vota altfel decât îi cerea partidul, cum era exclus și automat pierdea funcția.

Din această perspectivă, pare rațional ca aceiași consilieri să nu se grăbească să își schimbe „jupânul”. Postura de independenți este mult mai atractivă, pentru că pot negocia fiecare vot în parte fără teama că își pierd postul. Sigur că există reversul medaliei, s-ar putea să nu mai prindă un loc eligibil la alegerile următoare. Însă până la alegeri au timp să negocieze inclusiv prezența pe lista unui partid – a oricărui partid, iar între timp își transformă mandatul într-o activitate lucrativă. S-ar putea că pentru baronii locali cei doritori de majorități obediente să înceapă o mare durere de cap: în loc de negocierea cu un singur lider de filială locală, vor avea de discutat cu fiecare independent în parte.

Nu în ultimul rând, acest prim efect ne arată că reglementările anti-migrație nu rezolvă deloc problema democrației locale, ba dimpotrivă, o complică foarte tare. Să zicem că un consilier local ar dori să se facă vocea comunității sau să devină cel care anunță ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Acest lucru îl poate lesne duce într-o poziție împotriva partidului, din care va fi rapid exclus, pierzând postul de consilier. Poate că e timpul pentru societatea civilă să înțeleagă că astfel de prevederi nu fac decât să protejeze cercul închis al politicii.