Categories
random Stiri

Cazul Udrea ne amintește că trebuie să îi mulțumim lui Traian Băsescu

Băsescu la Cotroceni

Pare un consens între comentatori că “mărturisirea” Elenei Udrea îngroapă definitiv „băsismul”. Acest lucru este spus în diverse forme atât de cei ce l-au urât dintotdeauna pe Traian Băsescu, cât și de cei ce s-au arătat pe parcurs dezamăgiți de el. Sunt așa de mulți cei ce „se dezic” de fostul președinte, de zici că într-adevăr băsismul a murit. În acest context defavorabil, îmi reafirm poziția băsistă, din ce în ce mai minoritară și am de observat un lucru esențial: îi datorăm și lui Traian Băsescu că ne delectăm cu confesiunile foștilor aroganți din interiorul sau de la poarta pușcăriei.

Vă reamintesc, dacă ați uitat, că unitatea anti-corupție a procuraturii, indiferent că se numea DNA sau PNA, a avut ani buni în care nu a făcut nimic. Ani buni în care singurul corupt dovedit vreodată era un deputat Bivolaru, și ăla fugit în străinătate. Instrumentul principal pentru ducerea în ridicol a eforturilor anti-corupție era procurorul-șef, în a cărui numire cuvântul final îl are președintele. Chiar dacă în interiorul instituției erau destui magistrați gata să își facă treaba, șeful ei avea toate pârghiile pentru a nu îi lăsa.

A fost nevoie ca președintele Băsescu să dea credit unui magistrat independent, curajos și decis să aplice legea, pentru ca să se ajungă rapid la masa critică de procurori care să determine schimbarea. Este meritul lui Băsescu că a apărat independența instituției chiar și atunci când a devenit evident că nu se va opri la opoziție. Fostul președinte a rămas ferm în promovarea unui DNA independent chiar și atunci când anchetele au ajuns la primari și parlamentari PDL, la miniștri în funcție în cabinetul Boc, la pupile politice precum Ridzi, la fratele său, la ginerele președintelui și, iată, la anturajul Elenei Udrea.

Acest val de succese DNA există și pentru că TB a acceptat să lase magistrații să își facă treaba, prin numirile la conducerea instituției. Am votat pentru Traian Băsescu de două ori în alegeri, am votat împotriva suspendării la primul referendum și am stat acasă la al doilea, pentru că era opțiunea favorabilă președintelui. Am făcut aceste alegeri conștient, calculat, iar acțiunile lui Băsescu în domeniul justiției au jucat un rol important în alegerile mele. Sunt convins că niciunul dintre Năstase, Geoană, Antonescu sau Ponta nu ar fi procedat la fel, ci, dimpotrivă, ar fi încercat să schimbe direcția.

Mă felicit pentru că am votat bine, alegând de fiecare dată opțiunea favorabilă lui Traian Băsescu. Chiar dacă la finalul celor două mandate simt mai degrabă o dezamăgire pentru rezultatul de ansamblu, nu voi uita niciodată că îi datorăm fostului președinte un „mulțumesc” pentru că ne-a ajutat să trăim într-o țară mai curată. Din această perspectivă, am fost și rămân un băsist.

Categories
random Stiri

Ipocrizia „acordurilor naționale”: de unde să avem atâția bani?

Buget public

Astăzi, că e ziua lui Eminescu și dă bine la popor, a mai răsărit o propunere de „acord național”, unul pentru cultură, prin care să alocăm un procent din PIB pentru acest domeniu. Sursa propunerii este ministrul culturii, căci nu îi e greu să vorbească. Atunci când va fi întrebat despre fapte, va ridica probabil din umeri și va spune că el a cerut, dar dacă nu s-a dat… Acest reflexiv, nu s-a dat, acoperă ipocrizia tuturor propunerilor de pacte și acorduri politice. Cine să dea toți acești bani, că nu cad din cer? Tot noi, plătitorii de taxe. Doar că, parafrazându-l pe Preda, de unde să dăm, dacă n-avem?

Formularea acordurilor în procente din PIB este înșelătoare. Cunosc oameni, altfel informați, care cred că e același lucru cu un procent din bugetul public, și atunci „6% pentru educație” sună chiar meschin, cine știe cât dăm pe salarii. Doar că bugetul public înseamnă doar 32% din PIB. De fapt, chiar mai puțin: prognoza e 31,9%, dar niciodată nu reușim să atingem obiectivul; să lăsăm totuși rotunjit. Și atunci, ce înseamnă toate aceste Acorduri transformare în procente din buget:

  • Pact Educație: 6% PIB –> 19% Buget
  • Pact Apărare: 2% PIB –> 6% Buget
  • Pact Sănătate: 5% PIB –> 16% Buget
  • Pact Cultură: 1% PIB –> 3% Buget
  • Pact Cercetare: 1% PIB –> 3% Buget

Dintr-un foc am cheltuit 47% din bugetul public anual. Să adăugăm câteva cheltuieli obligatorii, fără de care statul nu ar mai funcționa sau am avea mari supărări populare:

  • Transferuri către autorități locale: 25% din Buget, cu aproximație, obligatoriu conform legii
  • Asistenț socială: aproximativ 12%, și ne referim la alte tipuri de asistență decât cele din bugetul asigurărilor sociale, toate direcționate către cei mai nevoiași dintre cetățeni
  • Cheltuieli de personal și funcționare a administrației: minim 15% din Buget, adică toți oamenii și toate bunurile necesare să distribuie ceilalți bani (inclusiv justiție, poliție etc.)

Am mai contabilizat încă 52% din bugetul public. Adunați la cei 47% de mai sus și constatăm că mai rămânem cu 1% din buget cu care vom face următoarele (lista nu este exhaustivă):

  • construim autostrăzi de-a lungul și de-a latul țării
  • co-finanțăm proiecte din fonduri europene
  • plătim datoria externă cu tot cu dobânzi
  • dăm cadouri Bisericii și baronilor locali, să trăiască și ei
  • furăm, luăm comisioane, tragem tunuri, după cum e obiceiul locului

Sigur că nu se poate face acest lucru, iar problema este că refuzăm să recunoaștem realitatea: suntem prea săraci pentru toate acele pacte și acorduri. Ca să punem 1% din PIB undeva, oriunde, trebuie să cheltuim 3% din bugetul nostru anual, iar acești bani trebuie luați din altă parte. Este o imensă ipocrizie în spatele acestor declarații, pentru că nimeni, niciodată, nu menționează și partea a doua, de tipul „2% pentru Apărare, luați de la…”. Chiar, de unde luăm banii ăștia, domnule președinte?

Categories
Stiri

Politică, educație și afaceri cu doctorate

culmeaextremeiurgenc5a3e3a0apremierulpontaaemis0ac3aentrecc3a2rnac5a3ic59fipiftie0aordonanc5a3adeurg-default

Povestea a făcut deja știre. Între Crăciun și Anul Nou, guvernul Ponta a modificat, din nou, pentru al treilea an consecutiv, Legea Educației Naționale printr-o ordonanță de urgență de tip fantomă, adică despre care aflăm doar în ziua ședinței de guvern și al cărei text în citim doar în Monitorul Oficial. În plus față de anii precedenți, una din prevederile ordonanței se aplică, până acum, exclusiv premierului Ponta. Începând de săptămâna trecută, i se permite deținătorului unui titlu de doctor să renunțe la el fără alte explicații.

Este deja știre și povestea mai largă, a plagiatului lui Ponta. Acum doi ani au ajuns în presă dovezi cu privire la copierea unei părți consistente a tezei de doctorat de către Victor Ponta. Încă de atunci premierul a abuzat fără scrupule de poziția sa, desființând o comisie academică ce urma să discute cazul, în noaptea de dinaintea ședinței. Ulterior, Comisia de Etică a Universității București a dat un verdict științific de plagiat, solicitând Ministerului Educației retragerea titlului. Un alt abuz s-a petrecut atunci. O Comisie a ministerului a făcut o solicitat a procedurilor și nu a textului lucrării, concluzionând că aceasta nu e plagiat. Decizia s-a bazat pe un raport „independent” al „expertului” G. Mateuț, cunoscut mai degrabă pentru că i-a reprezentat fără succes în instanță pe corupții A. Năstase, D. Voiculesc, R. Fenechiu, O. Hayssam și alții.

După ce a pierdut alegerile, în cadrul unui efort susținut de refacere a imaginii, Ponta a trimis în mod neașteptat o scrisoare Universității București, prin care anunță că renunță la titlul de doctor. Spun neașteptat, pentru că timp de doi ani Ponta a susținut că totul e în regulă. Însă conform legii, nu exista renunțare la titlu, ci doar anulare, în baza dovezilor de plagiat. Ori Ponta refuză să spună cuvintele magice „da, am greșit”. Dincolo de egoul premierului, se pare că miza e mai mare. Jurnalistul Cătălin Prisăcariu arată că premierul Ponta a intrat în Barou fără examen, în baza unei prevederi care permite să devină avocați deținătorilor de doctorate în drept. Dacă ar exista un verdict care califică titlul ca obținut prin fals, se poate pune în discuție legalitatea carierei lucrative de avocat a lui Ponta, chiar dacă acum nu mai practică. Ajungem deci la un nou abuz, prin care premierul încearcă să închidă cazul, emițând un act normativ în beneficiu personal.

Nu știu când și cum se va termina povestea. Premierul are în mână toate pârghiile administrative și are alături tăcerea majorității universităților. Omul care a semnat ultimul abuz, noul ministru al educației, este președintele Consiliului Național al Rectorilor și tocmai a primit mână liberă să scrie o nouă lege a educației, așa cum își doresc cei ce au pus stăpânire pe sistem, fie că sunt rectori-președinți pe viață, deținători de feude universitare în care taie și spânzură, sindicaliști sau funcționari.

Toți aceștia nu au niciun interes să facă lumină în cazul Ponta, pentru că nu au niciun interes să facă lumină în cazul doctoratelor. Pentru acești administratori ai educației, învățământul este doar o mare afacere și între componentele ei doctoratul este una tot mai lucrativă. Tradițional, titlul de doctor era căutat de cei ce doreau o carieră în în cercetare sau universitate, sau, uneori, de cei ajunși la un anume nivel de expertiză în domeniul lor și care doreau să îi da o formă academică. Mai nou, găsim doctori unde nici nu te aștepți, efecte secundare ale unei lumi așezate strâmb.

Pentru mulți, doctoratul este o față a parvenirii, alături de un titlu militar sau măcar trecerea pe la Colegiul Național de Apărare. Prima generație de conducători ai țării, de după revoluție, veneau din partidul comunist și din securitate și nu aveau nevoie de alte blazoane. Noua generație are alte forme de recunoaștere reciprocă: titluri academice și militare. Noile fețe ale parvenirii sunt colonei și doctori. E suficient să-i asculți vorbind pe cei mai mulți dintre aceștia ca să înțelegi că nu ar fi capabili să urmeze un doctorat serios. Așa că au nevoie de cale mai ușoară, în care altcineva le face teza sau pur și simplu o copiază. Pentru asta sunt dispuși să plătească, în bani sau favoruri, iar la primire se găsește întotdeauna un mare nume al universităților românești.

Apoi, avem un rol funcțional al doctoratului, efect secundar al unor idei bune, dar implementate prost. Iată exemplul Ponta: cu doctoratul a evitat un examne dificil și mai greu de falsificat la Barou. În sistemul public în general, doctoratul asigură avansare, sau măcar un plus la salariu. A fost mai întâi masteratul, ca cerință pentru o poziției de conducere, urmează doctoratul, pentru alte beneficii. Nu există subiecte de cercetare câți angajați la stat sunt, dar doctori avem cu sutele și miile, de la administrația locală la poliție. Cât despre capacitatea de a scrie o teză originală, nu avem ce mai comenta.

Mai sunt și impostorii de profesie, „experți” sau „specialiști” în diverse domenii, implicați în administrație sau consultanță. Au nevoie de titlul de doctor pentru a-și acoperi propria lipsă de substanță și sunt dispuși să îl obțină pe calea cea mai scurtă. Mai nou doctoratul a devenit o afacere cu fonduri europene. Universitățile scriu „proiecte POSDRU” pentru burse doctorale (de anul ăsta, vor fi „proiecte POCU”, căci programul operaținal Dezvoltarea Resurselor Umane a fost redenumit Capital Uman). Conceptual, proiectele sunt simple: un număr de burse lunare, la care se adaugă un fond pentru administrare. Bonus, doctoranzii pot să lucreze pentru universitate sau pentru coordonatori. Problema apare la „indicatori”. La final, universitatea trebuie să raporteze către autoritatea de management un număr de doctori. Dacă cineva nu termină, nu se atinge indicatorul. Concluzia ilogică este că toți ce intră la doctorat trebuie să termine, altfel sunt probleme la raportare. O nouă afacere, un nou val de doctori. Nu vorbim neapărat de plagiate, cât de valoarea îndoielnică a cercetării care stă la baza acestor teze.

Există în legea educației naționale o prevedere care spune că tezele de doctorat trebuie publicate on-line, pe un site dedicat, menținut de autoritatea în domeniu. Site-ul respectiv există, a fost activ vreo două luni, acum trei ani. Apoi a fost închis și nimeni nu mai vorbește despre el. În fapt, cei ce au responsabilitatea creării și întreținerii site-ului sunt printre cei ce nu au interesul să existe posibilitatea ca toată lumea să vadă valoarea reală a sutelor de teze în baza cărora România produce doctori în fiecare an. Numărul celor ce se simt cu musca pe căciulă crește, iar pe măsură ce avansăm în timp ei ajung să se integreze în sistem, să ocupe poziții de decizie, să fie tentați să îngroape micul secret murdar din CV.

Cazul Ponta ar putea fi încă o oportunitatea pentru oamenii onești din lumea universitară românească să înceapă campania de transparență care să curețe cancerul afacerii cu doctorate. Nu e nevoie musai de o lege, de o acțiune de sus în jos. Publicarea tezelor de doctorat, ca prim pas, stă în puterea fiecărei universități. Dar nici măcar cea din București, unde am văzut o luare de poziție în cazul Ponta, nu pare dispusă să meargă mai departe. Cât despre reacții la ordonanța cu beneficiar unic, am văzut doar cazuri singulare, voci stinghere. Poate e din cauza vacanței. Sau poate va fi încă o oportunitate pierdută.