Categories
random Stiri

Partidul FB dă piept cu IRL

Pentru cei mai puțin familiarizați cu jargonul spațiilor virtuale, FB înseamnă Facebook, iar IRL vine de la In Real Life, „în viața adevărată” în engleză. Acronimul IRL este folosit pe forumuri sau în jocuri on-line, pentru a face diferența între activitățile din spațiul virtual și cele față-în-față. IRL își are rădăcinile într-o vreme în care viața virtuală era în bună măsură un joc de rol, iar utilizatorii purtau diverse măști, nedeclinându-și adevărata identitate. Pe măsură ce on-line-ul devine o parte tot mai consistentă a vieții noastre „adevărate”, distincția se estompează. Facebook, care insistă ca utilizatorii să își folosească numele reale, joacă un rol important în această transformare.

Partidul Facebook este o expresie folosită de politicieni și jurnaliști pentru a explica înfrângerea lui Ponta în alegeri. Teoria lor este că oamenii organizați pe Internet, cu precădere pe Facebook, au făcut diferența. Nu sunt puțini politicienii social-democrați care sunt convinși că au pierdut pentru că nu au știut să manipuleze „cu Facebook-ul” la fel de bine cum au făcut-o „cu televizorul” (ceea ce ne spune ceva despre PSD și consultanții săi, dar asta e altă discuție). Întrebarea care preocupă acum clasa politică este în ce măsură angajamentul on-line poate fi transformat în capital politic stabil IRL, capital care să conducă la diferențe semnificative în distribuirea puterii.

Metodele obișnuite de angajament online – petiția, forumul, blogul, comentariul, mai nou distribuirea prin like&share – cer un efort minim, dar au și un efect minim. Politicienii și decidenții au ignorat acest efect, tocmai pentru că nu se compara cu cel al metodelor cinice de manipulare mediatică și utilizare imorală a banilor publici, prin care țin captiv un public mai puțin educat, dar prezent la vot, adică IRL. Ultimele algeri prezidențiale au arătat că e posibil ca o mobilizare preponderent virtuală (deși vorbim aici și de contacte între diasporă și țară pe alte canale) să decidă rezultatul unui scrutin cu miză mare. Oamenii de pe FB au ieșit în stradă, mulți au stat multe ore la coadă, pentru a vota. E doar un accident pe fondul unei enervări în fața evidentelor abuzuri ale premierului-candidat sau e începutul unei schimbări majore?

Tot la aceste alegeri, Monica Macovei și-a strâns semnăturile de susținere și a obținut aproape 5% din voturi cu o campanie preponderent on-line. 200.000 de semnături nu sunt deloc puține, chiar dacă vin din toată țara. Dau exemplul Macovei pentru că am încredere că sunt semnături reale, spre deosebire de cele ale altor candidați, chiar șefi de servicii secrete. Tot Macovei a avut și un număr (mai mic) de voluntari dispuși să stea în stradă sau să meargă în caravane prin țară pentru a difuza mesajul în care cred. Iată că oamenii de pe FB sunt dispuși să aloce chiar mai mult timp și efort activității politice. Încă nu știm cum se desfășoară campanie de transformare a acestui entuziasm într-un nou partid. Avem contra-exemplul Nicușor Dan, care a făcut același drum la scară mai mică în 2012 – campanie on-line, număr bun de voturi, promisiune că va organiza un nou partid, dar care este aproape dispărut din spațiul public.

Negoiță: Champs Elysees

Asistăm însă la un foarte interesant exercițiu de auto-organizare a Partidului FB pentru o cauză care nu implică alegerea unei figuri salvatoare, ci, dimpotrivă, demiterea unui personaj sinistru. Primarul sectorului 3, Robert Negoiță, cunoscut mai puțin pentru realizările politice și mai mult pentru problemele cu fiscul, pentru suspiciunile de proxenetism și pentru că l-a plagiat pe Mugur Isărescu în lucrarea de doctorat, a reușit să enerveze cetățenii din sector prin ofensiva de betonare a spațiilor verzi, prin lucrări urbanistice la limita legii și de un oribil prost gust. Enervarea s-a exprimat cu precădere on-line, cu obișnuitele petiții, articole, campanii de email-uri sau pur și simplu distribuirea unor imagini și citate anti-Negoiță. Există însă și o componentă IRL, prin grupuri informale, între care cel mai vizibil este Prietenii Parcului IOR, creat ad-hoc pentru a răspunde proiectului primarului de construcție a unei costisitoare săli polivalente în parc. Campania a avut un neașteptat succes IRL, pentru că Negoiță a renunțat, cel puțin pentru moment, la proiect.

Încurajați și de acest succes, supărați că celelalte „lucrări edilitare” contestate continuă chiar și când nu au toate avizele în regulă, și enervați de atitudinea arogantă a primarului („dacă nu vă convine, mutați-vă în alt sector”), contestatarii au pornit un ambițios proiect care vizează demiterea primarului Negoiță. Conform legii, mai întâi trebuie ca cel puțin 25% dintre cetățenii cu drept de vot domiciliați în sectorul 3 să ceară inițierea unui referendum de demitere. Apoi, trebuie ca la referendum majoritatea să voteze pentru demitere. Organizarea întregului demers se întâmplă, desigur, pe Facebook. La algerile prezidențiale au fost înregistrați 402.877 alegători în sectorul 3, deci în primă fază trebuie strânse puțin peste 100.000 de semnături pentru inițierea referendumului.

Nu avem date statistice relevante, dar intuitiv Partidul FB va trebui inevitabil să ia în piept Real Life inclusiv în faza de strângere de semnături, ca să nu mai vorbim de referendumul propriu-zis. Foarte probabil fluxul de semnături venit de la persoanele active în rețeaua socială și cunoscuții lor se va opri înainte de atingerea pragului de 100.000. Vor fi necesare acțiuni în stradă și chiar din ușă în ușă. Vremea nu ajută, iarna sunt puțini oameni în parc, unde ar fi fost un bun prilej de colectare a semnăturilor. Echipele de strângere de semnături, iar apoi cele care vor transmite mesajul pentru vot, vor avea nu doar de investit timp personal, ci și de înfruntat vremea rea și atitudinea potrivnică a susținătorilor lui Negoiță, poate chiar agresivitatea celor plătiți de primar.

Probabil că Negoiță e ticălos, dar nu neapărat și prost. La fel ca toți ceilalți primari, are propriul public captiv, dependent de ajutoarele sociale de la primărie. Controlează direct (vezi ziarul Ring) sau indirect (prin PSD și aliați) o gamă largă de canale media, care vor transmite teza primarului, anume că acțiunea este a unui partid și nu a unui grup de cetățeni onești. Astfel va fi creată și întreținută o atitudine ostilă opozanților. Mai mult, Negoiță este tipul de primar-mafiot care vine la întâlniri cu cetățenii împreună cu o gașcă de bătăuși în civil. Aceștia pot fi lesne trimiși să agreseze echipele de campanie (vezi filmul de mai jos). Să nu uităm că Poliția Locală, controlată de primar, este în multe locuri transformată în mica armată privată a acestuia și nu în instrumentul de protecție a cetățenilor.

Pentru a duce la bun sfârșit întreaga operațiune de demitere a primarului Negoiță va fi deci nevoie de un efort hotărât și consistent nu doar virtual, ci și pe teren. Această coborâre IRL a Partidului FB este un test important și merită urmărit cu atenție. Va fi o victorie dacă măcar semnăturile vor fi strânse, indiferent de rezultatul referendumului. Dacă acest lucru se întâmplă, vom ști cu certitudine că modul de a face politică în România a pornit pe un drum al schimbării din care nu mai poate fi întors.

Categories
random Stiri

Pașaportul românesc (pentru un cetățean ce locuiește în străinătate)

Pasaport

Guest-post: Stelică

In Romania este o nebunie a legilor. O lege data acum este modificata in primul rind in momentul in care apar normele metodologice de aplicare a legii, care norme sunt adoptate prin hotarire de guvern, apoi este modificata si rasmodificata de cele mai multe ori prin Ordonanta de urgenta – inca una din multele hibe lasate intentionat de politicieni in Constitutie- pina cind i se schimba sensul si spiritul. Am sa va dau exemplu legea 248/2005, legea privind regimul liberei circulatii a cetatenilor.

Legea a fost votata in iulie 2005 si intrata in vigoare in ianuarie 2006. Iata mai jos lista modificarilor:

  • 2006: 29 Ianuarie 2006 17 Martie 2006 07 Aprilie 2006 25 Mai 2006
  • 2007: 01 Ianuarie 2007 09 Noiembrie 2007
  • 2008: 24 Mai 2008 10 Decembrie 2008
  • 2009: 2009
  • 2010: 20 Noiembrie 2010
  • 2012: 12 Decembrie 2012
  • 2013: 13 August 2013
  • 2014: 01 Februarie 2014

 Legea evident este dublata de o HG/94 privind normele de aplicare, care HG a fost si ea modificata  de HG 978/ 2 august 2006 si HG 922/12 august 2009.

Cautarile astea au inceput fiindca atunci cind am reinnoit pasaportul l-am facut la Consulat si ei mi-au impus sa cer Pasaport pe care e lipit un abtibild cu numar pe care scrie : « Acest cetatean are domiciliul in Canada ». Atunci n-am dat prea mare importanta, dar am avut ceva surprize oarecum neplacute. 

  1. In Romania cind ma legitimez cu pasaportul romanesc toti stiu sa se uite la pagina cu pricina si apoi incep micile magarii sau fraze cu dublu inteles de care eu nu mai vreau sa aud: (nu se poate asa repede, veniti peste 2 zile). Cu un alt pasaport e si mai interesant.
  2. La repatriere, desi pasaportul este valabil pe 10 ani si mai are destula vreme, tovarasii de la militie de la evidenta populatiei ti-l iau. (Da, da, cica au trecut de primarii. Eu nu cred in asa ceva. Ce naste din pisica soareci maninca.) Cind ii intrebi de ce, iti spun nonsalant ca trebuie anulat din cauza abtibildului. Pai am nevoie de el, spui. Pai cereti altul ? Cum adica altul ? Dati-mi dumneavoastra altul, fara abtibild, ca mai e valabil inca multi ani si aveti tot ce va trebuie ! Nu se poate, trebuie alta cerere si alte taxe!

De curind am vazut alta si mai gogonata din punctul meu de vedere. Te duci la consulat si aplici pentru un pasaport romanesc. Ei bine, ei iti cer dovada ca tu ai dreptul sa stai in statul respectiv. Ceri un act romanesc iar ei iti conditioneaza eliberarea actului romanesc de calatorie de prezentarea de acte din tara unde stai. Dar sa luam legea pe rind.

 In legea 248, atit la adoptare, cit si in forma de azi, exista niste inadvertente voit lasate asa :

Art. 8. – (1) Paşaportul diplomatic este documentul de călătorie care se eliberează de Ministerul Afacerilor Externe, în condiţiile prezentei legi, următoarelor categorii de persoane, în scopul facilitării reprezentării de către acestea a intereselor statului român în străinătate: […]

Art. 12. – Paşaportul de serviciu este documentul de călătorie care se eliberează de Ministerul Afacerilor Externe, în condiţiile prezentei legi, următoarelor categorii de persoane:[…]

Art. 15. – (1) Paşaportul simplu se eliberează, la cerere, cetăţenilor români care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege şi nu se află în una dintre situaţiile de suspendare a dreptului de a călători în străinătate. […]

Pasapoartele pentru privilegiati sunt definite ca documente de calatorie, cele pentru ceilalti nu. Nu e grav, o sa-mi spuneti. Ba da, va raspund eu, pentru ca pe lipsa de definitie intentionat lasata deoparte spun eu, se bazeaza argumentele tuturor oficialilor cu care am purtat corespondenta electronica pentru pasaportul cu abtibild.

 Continuam. Iata articolul 34 din lege asa cum a fost votat initial :

Art. 34. – (1) Cetăţeanului român care şi-a stabilit domiciliul pe teritoriul altui stat i se aplică în paşaportul simplu de către autorităţile competente, la cererea acestuia, menţiunea privind stabilirea domiciliului în acel stat, dacă se află în una dintre următoarele situaţii:

  1. a) a dobândit un drept de şedere pentru o perioadă de cel puţin un an sau, după caz, i s-a prelungit succesiv dreptul de şedere, în decurs de un an, pe teritoriul statului respectiv;
  2. b) a dobândit un drept de şedere pe teritoriul statului respectiv, în scopul reunificării familiale cu o persoană care domiciliază pe teritoriul acelui stat;
  3. c) a dobândit un drept de lungă şedere sau, după caz, un drept de şedere permanentă pe teritoriul statului respectiv;
  4. d) a dobândit cetăţenia statului respectiv.

[…]

 (3) Actele necesare, procedura şi termenele de soluţionare a cererii privind aplicarea în paşaportul simplu a menţiunii privind stabilirea domiciliului în străinătate se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

Si iata cum arata articolul 34 astazi :

ART. 34

(1) Cetăţeanul român care şi-a stabilit domiciliul în străinătate poate solicita eliberarea unui paşaport simplu electronic ori a unui paşaport simplu temporar cu menţionarea ţării de domiciliu, când se află în una dintre următoarele situaţii:

 a) a dobândit un drept de şedere pentru o perioadă de cel puţin un an sau, după caz, i s-a prelungit succesiv dreptul de şedere, în decurs de un an, pe teritoriul statului respectiv;

  1. b) a dobândit un drept de şedere pe teritoriul statului respectiv, în scopul reunificării familiale cu o persoană care domiciliază pe teritoriul acelui stat;
  2. c) a dobândit un drept de lungăşedere sau, după caz, un drept de şedere permanentă pe teritoriul statului respectiv;
  3. d) a dobândit cetăţenia statului respectiv;
  4. e) a dobândit un drept de muncăori este înscris într-o instituţie privată sau publică cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională.

(2) Cetăţeanul român posesor al unui certificat de înregistrare ori al unui document care atestăre zidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau în Confederaţia Elveţiană, eliberat de autorităţile competente dintr-un stat membru al Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau din Confederaţia Elveţiană, poate solicita eliberarea unui paşaport simplu electronic ori a unui paşaport simplu temporar cu menţionarea ţării de domiciliu în acel stat.

[…]

 (7) Actele necesare, procedura, condiţiile şi termenele de soluţionare a cererilor privind eliberarea paşapoartelor cu menţionarea ţării de domiciliu se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi.

 Modificarea partii introductive este adusa de legea 175/2013.

Deosebirile sunt esentiale. Daca initial cel ce locuia in strainatate putea sa ceara sau nu mentiunea domiciliului in strainatate, prin noua formulare aceasta mentiune este obilgatorie. In felul asta se justifica si lipsa definitiei pasaportului pentru noi muritorii. El nu e numai un act de calatorie, ci un act de calatorie si domiciliu. (Asa ca in baza asta este si legea electorala ce imi pretinde mie, celui ce locuiesc in strainatate, ca in faimosul formular cum ca ma declar nevinovat in scris, imi pretind sa scriu domiciliul in tara unde locuiesc).

 Va ilustrez aceasta prin raspunsul oficial primit de curind de la chiar seful serviciului pasapoarte. El este un al doilea raspuns la o revenire a solicitarii mele legate de faimosul abtibild si in care le citasem articolul 34 al legii asa cum a fost votat. (Prostul de mine, am uitat ca legile se schimba des, iar modificarile de lege sunt si mai dese!!!)

Urmare revenirii la solicitarea anterioară, vă precizăm următoarele:

Referitor la punctul 1, menționăm că în conformitate cu prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 cu modificările și completările ulterioare, ”cetăţeanul român care şi-a stabilit domiciliul în străinătate poate solicita eliberarea unui paşaport simplu electronic ori a unui paşaport simplu temporar cu menţionarea ţării de domiciliu…”

Prin urmare, în sensul respectării dreptului la libera circulație, textul de lege invocat stabilește, fără a lăsa loc de interpretări,  faptul că cetățeanul român care nu domiciliază/nu mai domiciliază în țară ci într-un stat străin, are posibilitateaîn cazul în care dorește, să solicite un pașaport românesc în care este menționat, obligatoriu, statul de domiciliu.

Așadar, ”posibilitatea” are în vedere oportunitatea consfințită legal de a solicita sau nu un astfel de document și nu posibilitatea de a cere sau nu aplicarea unei mențiuni în pașaport. De altfel, în mod firesc, legislația în vigoare stabilește faptul că cetățeanul român domiciliat într-un stat străin i se poate elibera, la cerere, un pașaportul simplu electronic/temporar cu menționarea țării de domiciliu deoarece persoana în cauză  nu are/nu mai are domiciliul în România și prin urmare nu deține/nu mai deține carte/buletin de identitate.

Aceasta afirmatie imi aduce aminte de un vechi dialog student-profesor acum muuulti ani, cind a venit vorba despre prezenta la scoala si cuvintul facultate. Profesorul respectiv, unul din cei care tineau mortis la prezenta, a spus ca facultate nu inseamna ca e facultativ daca venim sau nu la curs, ci ca e facultativ daca vom termina sau nu. Vedeti dar ce usor s-a schimbat sensul si spiritul articolului 34.

Sa continuam acum cu HG94/2006, modificata de alte 2, 978/2006 si 922/2009. Remarcati va rog ca pe linga nebunia modificarii legii apare si nebunia modificarilor hotaririlor de guvern. Si ea va produce surprize. Va las in compania art 28. cel ce vorbeste de domiciliul in strainatate, articol modificat de HG 922/2009. Acesta e articolul initial

 SECTIUNEA a 2-a

Stabilirea domiciliului in strainatate

ART. 28

(1) Cetateanul roman care si-a stabilit domiciliul in strainatate poate depune cerere pentru aplicarea in pasaportul simplu a mentiunii privind stabilirea domiciliului intr-un anumit stat sau pentru eliberarea unui pasaport simplu, cu mentionarea statului de domiciliu.

(2) Cererile prevazute la alin. (1) se depun personal, in strainatate, la misiunile diplomatice sau

la oficiile consulare ale Romaniei, iar in tara, la serviciile publice comunitare pentru evidenta persoanelor ori la serviciile publice comunitare pentru eliberarea si evidenta pasapoartelor simple, pe a caror raza a avut ultimul domiciliu sau, dupa caz, resedinta, sau la sediul Directiei Generale de Pasapoarte, insotite de urmatoarele documente :

 Deja apare o prima alterare a sensului art 34 din lege, pentru ca articolul 34 nu zice nimic de reinnoire sau de pasaport nou, guvernul acoperind imediat gaura, la reinnoirea pasaportului deja in conformitate cu interpretarea ce o veti gasi mai jos mentiunea devine obligatorie. Sensul legii este deturnat prin normele de aplicare. Asta imi aminteste de o sceneta de la tv de demult cu inventarul de la magazinul de muzica, prin care, in timp un oboi devine o pereche de boi. Cam asa si legea asta. Asa arata acum (dupa HG 922/2009) articolul 28

SECŢIUNEA a 2-a

Stabilirea domiciliului în strãinãtate

ART. 28

(1) Cetãţeanul român care şi-a stabilit domiciliul în strãinãtate poate depune cerere pentru eliberarea unui paşaport simplu, a unui paşaport simplu electronic sau a unui paşaport simplu temporar, cu menţionarea statului de domiciliu.[…]

(5) Cererile prevãzute la alin. (1) trebuie însoţite de urmãtoarele documente:

  1. a) paşaportul anterior, dacã acesta existã;
  2. b) dovada achitãrii taxelor şi tarifelor de emitere a paşaportului prevãzute de lege, completatã pe numele titularului;
  3. c) certificate de stare civilã, în original şi fotocopie;
  4. d) documente eliberate de autoritãţile statului de domiciliu, în original şifotocopie, împreunã cu traducerea în limba românã, dupã caz, din care sã rezulte una dintre urmãtoarele situaţii:
  5. a dobândit un drept de şedere pentru o perioadã de cel puţin un an sau, dupã caz, i s-a prelungit succesiv dreptul de şedere, în decurs de un an, pe teritoriul statului respectiv;
  6. a dobândit un drept de şedere pe teritoriul statului respectiv, în scopul reunificãrii familiale cu o persoanã care domiciliazã pe teritoriul acelui stat;
  7. a dobândit un drept de lungã şedere sau, dupã caz, un drept de şedere permanentã pe teritoriul statului respectiv;
  8. a dobândit şi cetãţenia statului respectiv;
  9. a dobândit un drept de muncã ori este înscris într-o instituţie privatã sau publicã cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesionalã;
  10. a dobândit un certificat de înregistrare sau document care atestã rezidenţa într-un stat membru al Uniunii Europene sau al Spaţiului Economic European.
  11. e) douã fotografii color identice ale titularului, având dimensiunile 3,5 x 4,5 cm, care respectã condiţiile prevãzute la art. 9.

(6) În cazul în care existã diferenţe între numele şi prenumele înscrise în documentele prezentate potrivit alin. (5) şi cele solicitate a fi înscrise în paşaportul simplu, paşaportul simplu electronic sau paşaportul simplu temporar, cu menţionarea statului de domiciliu, ca urmare a schimbãrii numelui sau prenumelui intervenite în strãinãtate, cererea poate fi acceptatã numai dupã înscrierea menţiunii privitoare la aceastã schimbare pe actul de stare civilã, potrivit prevederilor Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilã cu modificãrile şi completãrile ulterioare.

 Primul lucru ce sare in ochi este formularea alineatului 1, care formulare, apare ulterior ca parte introductiva a art 34 din legea 248/2005, in legea 175/2013. Asa ca acum nu se mai poate vorbi de diferente crase intre lege si norme de aplicare. Iar eu daca mai vreau pasaport ori il iau asa cum au zis ei, cu abtibild, ori ma priveste…

Si daca aceasta lege a fost modificata de atitea ori va puteti inchipui cum e cu altele. Iar ceea ce am scris este inca o ilustrare (cu materialul clientului) despre cit de iubiti sunt cei ce au ales sa traisca in alta parte.

Categories
random Stiri tu cu cine ai vota

Cultură și compromis pe bani publici

Bibliotecă prăfuită

Săptămâna asta Parlamentul a votat discret legea pentru finanţarea revistelor de cultură reprezentative din România. Legea spune că se vor aloca anual minim 4.500.000 lei, sumă indexată cu inflația (deci aproximativ un milion de euro) pentru finanțarea editării revistelor de cultură. Proiectul a fost depus la Senat în martie și adoptat în septembrie acest an. Iată că acum trece și de Cameră, cu un parcurs foarte rapid pentru viteza de lucru a Parlamentului. Aparent, parlamentarii au devenit brusc interesați de susținerea revistelor de cultură. Problema e că doar anumite reviste vor fi finanțate, ceea ce ne duce cu gândul mai mult la interese de grup decât la interes public.

Acel „reprezentative” din titlul legii ridică automat un semn de întrebare. Cine decide ce e reprezentativ? Dar de ce sunt ele reprezentative pentru cultura română? Astea au fost întrebările imediate ale unei profesioniste în management cultural pe care am enervat-o sâmbătă seara spunându-i de legea asta. Parlamentarii au rezolvat administrativ dezbaterea de principiu, stabilind că reprezentative sunt revistele nominalizate de membrii Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori, adică șase Uniuni reprezentând Arhitecții, Artiștii Plastici, Cineaștii, Compozitorii și Muzicologii, Scriitorii și Teatrologii. Doar 10% din fonduri vor merge către reviste independente, ale unor editori sau producători neafiliați acestor organisme colective. 

Legea dă libertate deplină acestor Uniuni să propună beneficiarii finanțării, fără să impună niciun fel de standard. În expunerea de motive, inițiatorii spun direct „reviste aparținând Uniunilor reprezentative”, iar în forma inițială legea nu prevederea acel procent de 10% pentru alți editori. Acesta a fost introdus în timpul procedurii parlamentare pentru a mima neutralitatea. Senzația de lege cu dedicație este foarte puternică. Uniunile respective doresc un fond discreționar din care să își finanțeze propriile reviste (și automat proprii oameni, pentru că în costurile eligibile sunt trecute atât salarii cât și drepturi de autor).

Există și alte surse de finanțare din bani publici, dar care cer mai multă muncă și mai multă deschidere. Administrația Fondului Cultural Național organizează anual competiții de proiecte editoriale, având o secțiune pentru Reviste și Publicații Culturale. Pe lista câștigătorilor din 2014, găsim reviste editate de două din cele șase Uniuni beneficiare ale proiectului de lege, respectiv Arhitecții și Scriitorii, și una sprijinită de Teatrologi. Toate sunt în partea de jos a listei, iar unele proiecte ale Scriitorilor nu au fost finanțate. Pe toate domeniile, sunt reviste finanțate de independenți care se clasează mai bine. Cu alte cuvinte, într-o competiție deschisă pentru fonduri publice, revistele ce vor beneficia de finanțare specială nu fac față competiție.

E aproape inutil să mai vorbim de fonduri europene. Organizațiile din România sunt eligibile în cadrul programului Europa Creativă. Dar acesta nu finanțează direct strict proiecte editoriale pentru reviste. Acestea pot fi o componentă a unor proiecte mai largi, inteligente, care să includă diverse metode de abordare a publicului, parteneriate și schimburi de experiență cu alte țări sau alte activități. Nu mă aștept ca Uniunile respective să poată să facă asta, de vreme ce nu sunt măcar capabile să iasă din vechiul mecanism pentru a scoate o revistă mai interesantă.

Nu în ultimul rând, în graba de a adopta proiectul în acest an, pentru ca beneficiarilor aleși să le vină banii din 2015, Parlamentul a ales să ignore alte legi. Conform Constituției, este necesar punctul de vedere al guvernului, pentru că există un impact asupra bugetului de stat. Conform legii finanțelor publice, proiectul ar fi trebuit să prevadă exact de unde se iau banii (din ce taxe, fonduri sau contribuții la buget). Conform legii responsabilității fiscale, proiectul trebuie însoțit de un studiu de impact. Niciunul dintre acestea nu este prezent, deși Consiliul Legislativ a atras atenția Parlamentului că sunt necesare.

Cei trei autori ai legii sunt membrii ai Uniunii Scriitorilor: Varujan Vosganian, Traian Dobrinescu, Gigel Sorinel Știrbu. Deputații și senatorii care au luat cuvântul în timpul dezbaterilor din cele două camere sunt toți membrii au uneia din Uniuniunile beneficiare. În Comisiile de specialitate care au propus adoptarea legii, ignorând Constituția și celelalte legi menționate, sunt numeroși membri ai acelorași Uniuni. Conflictul de interese nu poate fi mai evident de atât.

Nu știu dacă legea aceasta va ajunge să fie aplicată vreodată. Ea ne dă însă un răspuns trist la ce înseamnă cultură „reprezentativă” în Parlamentul României: un compromis mizer, împotriva legii și împotriva bunului simț, pentru a pune mâna pe niște bani publici. Cultura „reprezentativă”, care prea des e ca un parastas, pare a fi cea incapabilă să facă față unei competiții libere cu cultura vie, dar care știe să orchestreze șușanele finanțate pe șest.

Categories
Stiri

Împărțirea banilor publici – de ce este religia altfel?

După ce s-au păcălit în campania electorală pariând pe învinși, reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române par ușor în degringoladă.

Prima încercare de damage-control a fost făcută chiar de Patriarhul Daniel, care s-a decis în “Duminica Neamțului” să recicleze o predică din 2011 (s-a insistat că e mai veche predica, adică – Doamne ferește să credem că e legată de alegeri –sursa) și s-o adapteze la “străinii de neam”. A urmat părintele-bloggăr Tănăsescu care ne liniștește și el: “Klaus Johannis pare a fi samarineanul milostiv „de alt neam” care trebuie să aibă grijă de acest popor „căzut între tâlhari””.(sursa)

Valul foarte public de dezaprobare rezultat l-a luat prin surprindere pe Patriarh, care nu a reușit încă să arate că e un lider adevărat ce pune interesul credincioșilor deasupra interesului organizației și membrilor ei. Poate ar trebui să asculte apelurile spre reformă venite dinspre intelectuali ca Dragoș Paul Aligică (sursa) sau Ana Petrache (sursa), ultimul fiind cercetător chiar în studierea religiilor și mecanismelor acestora.

Realitatea poate fi expusă simplu astfel:câtă vreme Biserica e dependentă de banii din Bugetul de Stat, e dependentă de oamenii care au influență asupra acelor bani. Sigur că strategia
o mână spală pe alta are valoarea ei, dar se pare că în politică nu se îndeplinesc prea des profețiile.

Pe de altă parte, rămân mulți cei care nu s-au convins încă de distanța dintre ce spune și ce face BOR și de efectul negativ al relației Biserică-Stat – propagat atât în instituțiile statului cât și în Biserică. Ei apără acest status-quo și ajung (pe lângă alte idei pe care le voi combate în alte articole) la analogii între religie și sănătate, educație, sport sau cultură.
De ce să nu plătim și preoții dacă plătim doctorii și profesorii? De ce să nu plătim și construcția bisericilor dacă plătim teatre sau chiar stadioane?

Cine pentru ce plătește?

O bună prietenă îmi trântea zilele trecute – când mă plângeam de pomenile electorale recente – că ea nu va merge vreodată pe stadionul Național Arena – pentru care s-au folosit bani publici. Sigur că o astfel de analogie care spune cum eu finanțez ceva inutil pentru mine la fel poți și tu finanța ceva inutil pentru tine e perfect nefuncțională – amicii mei libertarieni ar răspunde poate – să nu se finanțeze din bani publici nici, nici mai degrabă decât ambele.

Nefiind libertarian, mă rezum să observ că stadionul este în primul rând o investiție cu potențial de profit pentru proprietar (bilete la meciuri, drepturi TV, publicitate pe stadion) și că proprietarul este Statul (Național Arena este în proprietatea Primăriei București nu a Federației Române de Fotbal).

Proprietatea e aici baza. Statul construiește pe banii noștri, dar ulterior coordonează, controlează și, dacă știe ce face, profită. BOR, pe de altă parte e o instituție complet distinctă, în a căror treburi interne nu-și vâră nimeni coada.

Educația, sănătatea și cultura sunt și ele luate în colimator, deși în toate cazurile Statul își rezervă – în virtutea calității de finanțator – participarea la decizii și eventuale rezultate – financiare sau de altă natură. Raporturile dintre Instituțiile Publice (spitale, școli, teatre) și Stat – adică alte instituții publice, diferă de raporturile existente între Stat și Biserică.

Sănătatea are încă o particularitate – funcționează pe bază de asigurare: plătești pentru acoperirea unui risc, chiar dacă e preferabil să nu beneficiezi de banii respectivi niciodată. (Sigur că aici se poate discuta și despre asigurările private, sau mixul public – privat, dar nu acesta e subiectul de față).

Dacă astea nu sunt motiv suficient pentru a accepta că religia este altfel, luați ca exemplu diferențele din metoda de finanțare. Fiecare domeniu are un buget delimitat clar și n-am auzit până acum de vreun teatru sau școală care să primească un hotel sau o pădure. Religia, pe de altă parte, este un domeniu în care mai mulți bani intră din fondul de rezervă al Guvernului și din alte donații de la autoritățile publice locale și centrale, deci în afara bugetării explicite și oficiale – făcute prin Secretariatul de Stat pentru Culte.

Mai mult, Bisericile și asociațiile afiliate (cum este Asociația Filantropia Ortodoxă din Alba Iulia) pot apela – și chiar fac asta – la o varietate de surse de finanțare pentru proiecte sau evenimente concrete.

În Alba Iulia, Filantropia a construit un adventure parc, pe dealul “Mamut” din localitate, cu bani europeni. În alte proiecte au venit bani de la buget – ba de la  Consiliul Judeţean, ba de la Ministerul Finanţelor, de la Ministerul Muncii sau de la Agenţia Română pentru Dezvoltare Durabilă a Zonelor Industriale (știați că există așa ceva?!). Ba chiar și Ministerul Educației este pe lista donatorilor, dacă ne uităm în raportul de activitate pe 2010 al asociației – ultimul publicat.

Sigur că asta e perfect acceptabil, cu condiția ca bisericile și asociațiile afiliate să concureze pentru aceste finanțări în mod onest cu alte asociații sau fundații non-profit.

Adăugați veniturile din activități comerciale, care nu sunt deloc modice – pe lângă lumânări, icoane și cruciulițe, multe parohii au păduri, hoteluri, sau diverse alte fabrici iar Patriarhia are firmă de turism. Adăugați donațiile de la credincioși, sponsorizările de la firme și banii din campaniile 2% (bisericile adună cei mai mulți bani din acele campanii).

Și astea sunt variante corecte[1] de finanțare ce pot fi dezvoltate, dar plățile neoficiale făcute de  credincioși pentru servicii religioase, plățile alocate direct de la guvern, donațiile făcute de-a dreptul cu religiozitate de majoritatea primăriilor și consiliilor județene precum și alocările arbitrare de clădiri, terenuri și bani din fondul de rezervă sunt aberante într-o societate corectă.

Nu putem uita nici de capitolul transparență: în cazul instituțiilor publice există rezerve față de nivelul de transparență, dar în cazul fondurilor alocate Bisericii, acestea se pierd în ceață mai ceva ca sfintele animale[2] din zicală. Să reușești să te plângi constant de insuficiența finanțării dar să nu ai o evidență a alocărilor, sau să o ai dar să nu o faci publică e cel puțin suspicios.

Biserica este o organizație privată asupra căreia Statul are o influență neglijabilă, o organizație care nu răspunde ierarhic în fața unor autorități publice; Biserica are acces la o gamă largă de finanțări dar pretinde și alocarea directă de bani publici pentru a construi un buget neștiut dar întotdeauna pretins insuficient, un buget menit să implementeze o strategie necunoscută.

Libertatea de conștiință și banii

Dacă încercăm să ne scufundăm puțin în problemă, găsim alte lucruri interesante.

Există o preocupare – în constituțiile țărilor civilizate[3] și în recomandările privind drepturile omului – de a preveni îndoctrinarea și abuzurile în domeniul religiei.

Teocrația este un pericol real al amestecului politicului cu religia. Pe de altă parte, nu se teme nimeni că vom fi conduși de un grup de doctori care să aibă ceva de spus despre ce mâncăm, sau când și cu cine facem sex.

Religia este o ideologie, sănătatea este un set de practici ce evaluează starea fizică a unui om și care propune metode de prevenție și de tratament a “defecțiunilor”. Medicina modernă are rezultate măsurabile, repetabile și predictibile, este obiectivă; religia operează în nemăsurabil și în subiectiv.

Finanțând sănătatea nu finanțăm o instituție ci o metodă de a gestiona un sistem de practici, care este util în mod obiectiv și universal valabil. Religia este utilă în mod subiectiv – poate ajuta oamenii să treacă peste probleme, îi poate ghida cu întrebări personale importante, dar asta doar dacă oamenii înșiși cred asta, dacă sunt formați (programați?) cultural în acest mod. Dovada e chiar preocuparea de a asigura echilibrul opiniilor: hindusul are, conform legilor civilizației, la fel de multă dreptate precum creștinul, la fel precum musulmanul și la fel precum ireligiosul[4].

O astfel de preocupare ar fi nonsens în sănătate. Ai sau nu ai probleme de sănătate indiferent dacă crezi asta sau nu, iar opinia ta despre ce ar trebui să faci e, deseori, irelevantă.

Dacă preocuparea pentru respectarea credinței religioase este o caracteristică esențială a unui stat civilizat în special pentru prevenirea abuzurilor, asta ar trebui să influențeze măcar modelul de finanțare. Din momentul în care vorbim despre dreptul de a alege cultul – alegere fără echivalent în alte domenii – asta implică alegerea explicită a unei direcții pentru banii fiecăruia. Dacă banii unui catolic ajung la Biserica Ortodoxă prin intermedierea Statului, aceasta este o încălcare directă a dreptului la libertate de conștiință. În același mod, din momentul în care există dreptul de a refuza asumarea unei credințe religioase, acesta include dreptul de a refuza contribuția la promovarea unui set de idei (asociat vreunei credințe religioase) și a mecanismului care-l susține.

Dreptul la libertatea de conștiință implică dreptul cetățeanului de a nu susține financiar menținerea sau propagarea unui set de idei cu care conștiința sa nu este împăcată.

Astfel, modelul de finanțare ar trebui să permită cetățenilor refuzul de a susține cultele (chiar dacă banii ar rămâne la Stat – cum se întâmplă în anumite țări), precum ar trebui să permită celor care vor să susțină un cult să-și schimbe cultul susținut, măcar o dată pe an direct exprimat (și nu o dată la 10 ani, pe baza datelor de la recensământ).

Argumentul funcționează similar pentru alte domenii. Nici educația nu prevede măsuri expres pentru cei ce vor sau nu vor să-și asume un set de idei din domeniu. Nici nu am putea defini ce ar înseamna așa ceva, educația fiind ea însăși o știință sau un set de științe, deci operând tot în obiectiv și cu rezultate predictibile și repetabile. Ba chiar în cazul educației, vorbim (parțial) de educație obligatorie prin lege. Ca să ne protejăm societatea de efectele negative ale unor viitor cetățeni incapabil să se exprime coerent verbal și în scris și fără o minimă înțelegere a lumii, am transformat dreptul de educație parțial în obligație. Cum statul te obligă la educație, finanțarea publică este o consecință logică.

Sportul este parțial legat de sănătate (ca prevenție), sau chiar de educația pentru sănătate (educație fizică). Nici sportul nu transmite vreo ideologie cu potențial de îndoctrinare sau abuz, nici o lege nu prevede dreptul a urmări sau nu urmări o echipă, un sport sau un meci. Fotbalul este o religie doar metaforic; deși putem găsi puncte comune (ritualuri, trăire intensă, superstiții), diferențele rămân insurmontabile: când ultrașii își iau pasiunea prea în serios iese cu scântei[5], însă pasiunile astea țâșnesc din rețelele emoționale dinăuntrul fiecărui grup. Sursa lor e în relațiile personale dintre membrii grupului și nu în vreun set de idei ce trebuie propagate.

De ce este, deci, religia altfel?

Lumea civilizată s-a pus de mult de acord că oamenii au dreptul să-și asume o religie și prin asta să susțină un anumit set de idei și un sistem instituțional ce funcționează ca depozitar și diseminator al ideilor respective.

Totodată, lumea civilizată s-a pus de acord că în domeniul religiei există un potențial ridicat de abuzuri – situații în care o persoană (sau un grup) aflat/ă într-o poziție de putere favorizează un anumit cult în dauna altora sau discriminează pe bază de afiliere (sau neafiliere) religioasă și că aceste situații trebuie prevenite. Așa a apărut între drepturile fundamentale ale cetățeanului dreptul de a nu fi împins în vreun fel (nici măcar cu un deget) înspre vreun anumit cult, sau înspre a accepta religia în sine.

Instituțional vorbind, Biserica nu e o instituție publică, adică nu e gestionată de Statul Român, ceea ce o pune pe o poziție diferită instituțiilor din sănătate, educație sau cultură, unde strategia de dezvoltare trebuie aprobată de autorități publice și unde Statul rămâne proprietar asupra bunurilor rezultate în urma finanțărilor.

Diferența între raporturile Stat-Biserică / Stat-Instituții Publice, precum și existența dreptului specific la libertate a conștiinței ar trebui preluate în modelul de finanțare al cultelor. Acest model trebuie – în mod minimal – să fie transparent, corect și flexibil: să dea informații despre sursele și destinațiile banilor, să permită neparticiparea, să permită specificarea explicită a direcției banilor și să permită schimbarea periodică a acestei direcții.