Categories
Stiri

Ale cui vor fi manualele digitale?

Ministerul Educației a publicat săptămâna trecută versiunile revizuite alenormelor metodologice și caietului de sarcini au fost publicate pe pagina MEN, iar calendarul prevede adoptarea lor până la 22 noiembrie. Este un proiect „de suflet” al ministrului Pricopie, una dintre puținele inovații asumate de un demnitar ce este mai degrabă prudent și conservator în exercitarea mandatului. Ministrul a anunțat încă de la începutul anului 2013 că vrea să introducă manualele chiar din acest an școlar. Nu a reușit, proiectul este în mare întârziere față de programarea inițială, iar noul obiectiv este să avem manuale digitale măcar pentru clasele întâi și a doua din anul școlar următor (2014-2015).

Principalii opozanți ai proiectului sunt editurile. Acestea au dezvoltat în jurul manualelor un business lucrativ care ține captivi atât statul cât și părinții. Ministerul Educației cumpără pachete complete – conținut, producție, distribuție – de la edituri. Teoretic, decizia aparține utilizatorilor. O comisie acreditează manualele să fie conform cu programa, apoi fiecare profesor are libertatea de a alege oricare manual din cele acreditate. Pentru învățământul obligatoriu, comenzile sunt centralizate, iar Ministerul comandă editurilor numărul necesar de exemplare, care ajung gratuit la elevi. 

În practică, alături de micul profit direct din vânzarea manualelor către Minister, editurile fac un profit mult mai din vânzarea „materialelor auxiliare” de tipul „caietul elevului” sau „caietul profesorului” către profesori și părinți. DEși teoretic manualul ar trebui să fie suficient, el nu este niciodată de ajuns, așa că vrând-nevrând utilizatorii trebuie să cumpere și auxiliarele. Ca să fie siguri că sunt aleși, editorii au grijă să „cointereseze” profesorii, pe care îi transformă în distribuitori, contribuind puțin și la degradarea prestigiului profesiei și la proliferarea micii corupții. Să mai adăugăm și că astfel greutatea ghiozdanului elevilor se dublează.

Manualele digitale nu sunt menite doar să țină pasul cu tehnologia, ci și să răspundă la unele dintre aceste probleme. În viziunea ministrului, manualul trebuie să fie atât tipărit, ca până acum, cât și digital, însemnând nu doar textul celui tipărit pus on-line, ci o aplicație interactivă cu text și alte elemente multi-media.

Iată însă că nu renunțăm deloc la paradigma pachetului complet de servicii. Acum ministerul vrea să cumpere conținut, servicii de tipărire, servicii de distribuție și servicii de creație software, toate de la același furnizor. Acest lucru exclude din start din competiție micii creatori de conținut și lasă loc la masa negocierilor exact acelorași editori de până acum. Poate n-ar fi o problemă în sine, dacă ambele părți ar accepta că paradigma digitală implică și un libertatea reutilizării conținutului, atunci când vine vorba de bani publici.

Cu alte cuvinte, cui vor aparține drepturile de proprietate intelectuală asupra conținutului manualelor publice? Cine va avea drept să le utilizeze? Vor fi ele accesibile tuturor cetățenilor? La aceste întrebări răspunsurile sunt dificil de dat, pentru că pur și simplu ministerul ignoră cu desăvârșire chesiunea proprietății intelectuale în materialele publicate, deși se pregătește să cumpere un pachet de servicii bazat pe conținut creat de autori. Este o lipsă dureroasă de viziune și înțelegere a contextului.

Despre problemele imediate care derivă din această lipsă, vă invit să citiți în acest articol, publicat ieri pe altă platformă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *