Categories
Stiri

Cum ajungi la Urgente de la un banal detartraj

Marti: Ora 16, programare la dentist, control, detartraj. Facut de o tipa, nu stiu daca era asistenta, studenta sau doctorita. Cert e ca doctorul la care ma programasem nu servea chestii minore, cum ar fi detartrajul, asa ca i-a dat ordin tipei sa mi-l faca. Facusem acolo detartraj acu’ cativa ani, asa ca nu mi-am facut probleme. M-a cam durut, dar la final nu m-am uitat in oglinda sa vad ce-mi facuse. Doctorul mi-a prescris o apa de gura si am plecat acasa, unde am constatat ca tipa ma umpluse de sange, la propriu vorbind. Aratam ca un vampir.

M-am clatit cu apa aia, am incercat si cu lamaie, spirt, n-am reusit sa opresc hemoragia.

Pe la ora 12 noaptea, impacientata deja, ca mi se umplea gura de sange in 3-5 minute, m-am hotarat sa merg la Spitalul de urgenta Floreasca. Aia de acolo m-au trimis la plimbare, zicand ca e o problema stomatologica si ei nu se baga. Merg pe Plevnei la Urgente stomatologice. Acolo gasesc un medic de garda care cred ca era strain, ca vorbea stricat romaneste. Face o fisa, imi pune niste pansament peste tot in gura, fixeaza maxilarele cu o fasa ca sa nu deschid gura si ma trimite acasa. Reusesc sa adorm, dimineata sangerarea nu se oprise, cu toate pansamentele aluia.

Miercuri: La ora 9, ma infiintez la cabinet, tipa de la receptie se uita ingrozita la mine, cred ca aratam horror, aveam gura umflata de pansamente si nu puteam vorbi. Conversam in scris, adica ea vorbea, eu ii scriam. Imi zice ca nu e niciun doctor, dar o sa apara unul peste vreo jumate de ora. Hotarata, ma asez pe un scaun si astept, n-aveam de ales. Intr-adevar dupa ceva vreme sunt invitata in cabinet, o doctorita imi schimba pansamentele si ma trimite la plimbare. Sangerarea gingiilor nu se opreste, asa ca merg la medicul de familie, care nu stie ce sa zica, imi prescrie niste vitamina K si zice sa-mi fac analize de sange.

Ajung intr-un tarziu la serviciu. Noroc cu o colega, care zice ca ma duce la medicul ei stomatolog. Deja eram disperata, nu credeam ca exista cineva care poate sa repare ce-mi facuse tipa aia. Ajung la un alt cabinet stomatologic, doctorul imi da sa clatesc gura cu nu stiu ce chestie pe baza de oxigen, sangerarea se mai opreste. Apoi zice ca macelarii aia mi-au retezat varfurile papilelor, de aceea nu se opreste hemoragia. Cauterizeaza ce era de cauterizat, imi pune niste pansamente dintr-un ciment mai moale, cam cum sunt alea de la plombe, la baza dintilor macelariti si opreste toata sangerarea. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. Culmea e ca dentistul care mi-a salvat viata mi-a zis ca nici detartrajul n-a fost finalizat.  Si i-am zis in gand: te inseli daca-ti inchipui ca ma mai prinde cineva la detartraj vreodata.

Ora 16 – Dupa 24 de ore, reusesc sa mananc o supa si sa beau apa.

Joi: Ieri am fost in sfarsit un om normal, am putut sa beau o cafea, sa gust ceva mancare, desi eram slabita dupa cat sange am pierdut.  Am mai fost la doctorul ala, mi-a facut o lucrare ok in trecut, una din doctoritele/asistentele lui mi-a facut detartraj, deci m-am dus linistita cand m-am dus. Nicio clipa nu mi-a trecut prin cap ca o sa patesc asa ceva. N-am vazut atata sange in viata mea.

Doctorul asta la care am fost eu e sef de catedra la UMF, cabinet in Primaverii, adica nu-i la parterul blocului. Mai e si membru in Colegiul Medicilor Bucuresti, institutia care ar trebui sa-mi judece o eventuala plangere.

Categories
Stiri

Eu și Mișcarea Populară: nepotrivire de caracter

Cei ce urmăresc știrile au observat deja că Fundația Mișcarea Populară a decis să înființeze un partid cu același nume. Cititorii acestui blog știu că în urmă cu aproximativ o lună m-am înscris și eu în respectiva Fundație. După cum spuneam atunci, eram în căutarea reprezentării ideologice. Fiind vorba de căutarea unui viziuni (ce altceva este ideologia?), mi s-a părut că o Fundația e un vehicul adecvat (era și mai bine o asociație, dar am înțeles considerentele pragmatice). Se pare însă că fondatorii Mișcării Populare sunt mai preocupați de problemele politice imediate – adică de preluarea puterii. Nu e un lucru de blamat, este ceva legitim, dar nu corespunde cu problemele mele filozofice. Bag seamă că implicarea mea în politică se termină înainte de a începe. Drept e că a mers cam stând pe loc de la început:

Mișcarea a debutat publicând o platformă-program, pentru dezbatere publică. Mi-am trimis conștiincios observațiile, pe calea indicată. După vreo trei săptămâni am primit un mesaj general semnat Daniel Funeriu. Adresa mea este la BCC, iar mesajul informează că au primit peste 200 de propuneri privind platforma-program și încă mai așteaptă. Nu știu ce așteaptă, că au mai trecut două săptămâni și nimic. Observ din presă că Daniel Funeriu este ocupat cu lansat filiale locale, probabil că nu are timp. Dar faptul că dezbaterea programului nu este o prioritate e un mesaj în sine.

Apoi a urmat partea care mi-a atras atenția, un fel de competiție deschisă pentru organizarea filialelor județene/de sector: simpatizanții trimit CV-ul, fondatorii selectează, se face o discuție, lucrurile decurg oarecum participativ. Am trimis mesaj după cum era indicat. Aici nu am primit niciun fel de răspuns, nici măcar confirmare de primire.

La sfârșitul săptămânii trecute, am fost invitat să răspund la sondajul despre înființarea unui nou partid. Opțiunile erau: doar partid, doar fundație, ambele. Am votat varianta „doar fundație”. Înțeleg că cele mai multe voturi au fost pentru „ambele”. Asta înțeleg din presă, că procesul este complet netransparent, nu există niciun fel de informații despre număr de voturi, distribuție, cum au făcut să evite inerentele abuzuri sau încercări de manipulare de la un sondaj on-line și alte asemenea mici detalii.

Mai mult, viitorul partid are deja un set de obiective și principii, pe care le-au ales membrii fondatori. Sunt stabilite a priori, legătura cu platforma-program nu e clară, și luate împreună nu arată deloc a viziune coerentă, ci doar a enumerare eterogenă de principii valoare, probleme punctuale și generalități golite de conținut.

Comunicatorii și vectorii de imagine ai noului partid-în-devenire nu sunt nici președintele fundației, Marian Preda, nici Cristian Diaconescu, cel care a anunțat primul înființarea organizației, ci mult mai unșii-cu-toate-alifiile consilieri prezidențiali Sebastian Lăzăroiu și Iulian Chifu (pe acesta din urmă nici nu-l găsim între fondatori), despre care mă abțin să comentez.

Propoziția „membrii fondatori au decis” revine des în retorica Mișcării Populare și cam aici se termină dezbaterea, transparența, participarea. Acum înțeleg mai bine de ce fundație și nu asociație, democrația e grea. Mulțumesc, dar nu îmi place o organizație în care membrii fondatori știu întotdeauna mai bine. Înțeleg de ce îi place președintelui. După cum spuneam, nepotrivire de caracter.

Categories
random

Vlog: copiii sunt bine

Apropo de adolescenta subiect al articolului precedent, puteți da direct scroll mai jos către clipurile cu colegii ei de generație. Eu cred că merită.

Vine un moment când te uiți în lista bătrânului mess sau prin cea a facebookului și îți amintești de zicala „spune-mi ce prieteni ai, ca să-ți spun cine ești”. Trebuie să recunosc, se pare că am ajuns om mare: toamna asta am rămas doar cu un singur „prieten” d-ăsta digital care este și liceean, dar îl am în listă că mi-e rudă mai tânără. În rest, nicio legătură cu generația lor.

Nu mai știu când a trecut timpul și când mi s-a schimbat viața și anturajul. Dar uite-așa mă simt ca-n versurile melodiei ăleia care a luat toate premiile posibile de la MTV Awards (show vizionat Live, da?) în ’96, adică „pe vremea mea” de liceean cu plete. Dați playTime is never time at all, You can never ever leave without leaving a piece of youth, And our lives are forever changed, We will never be the same, The more you change the less you feel.

Pe fundalul sonor al acestui intro personal, am început să caut și eu generația asta nouă cu vârsta de două ori mai mică decât a mea. Și i-am găsit, unde altundeva decât pe internet? Mai precis pe youtube. Nu deschid acum această discuție, dar cred că relația cu internetul e  prima falie între generații. Iar cel mai bine se vede asta în conceptul de vlog.

Subiectul vlog pe youtube se leagă la țanc și cu o știre recentă: în acest martie, Google a anunțat că va lansa programul Youtube Partner și pentru România.

Desigur mă voi referi mai jos la vloggerii români, dar asemenările se mențin și la nivel global: generația lor își asumă altfel identitatea pe internet. Nu știu dacă e exhibiționism sau detașare sau naivitate, intuiesc dar nu știu care vor fi implicațiile peste 10-20 de ani când aceiași indivizi, atunci profesioniști adulți, vor rămâne cu clipuri adolescentine în arhiva internetului.

Revenind la vlog, diferențierea sare în ochi imediat: puzderie de vloguri adolescentine față de cele câteva vloguri adulte. Ai zice că orice puștan își deschide canal youtube și experimentează în fața camerei. Ok, e vârsta, nevoia de a ieși în evidență dar nu cred că sunt singurele explicații, cum ziceam mai sus, cred că relația cu internetul e alta.

Mai jos, găsiți roadele muncii mele de cercetare leneșă de weekend. N-am făcut un top, nu e listă exhaustivă. E o selecție sumară, făcută din click în click în această dimineață.

Încep cu ceea ce pare vloggerița vedetă, canalul tequilla1428, cu peste 57,000 de abonați și 5,3 milioane de vizualizări în doar un an. De departe, cea mai perseverentă vloggeriță din România, găsiți mai multe clipuri pe canalul ei, eu l-am ales p-ăsta:

Al doilea, Tudi, un liceean cu accent ardelenesc și se pare cu multe tipe îndrăgostite la comentarii. A se observa și cărțile din camera sa.

Mai departe, mergem la Levi, un puștan cu convingeri uneori prea puternice și sper, încă în formare. Ține un canal de 24,350 de abonați și cu peste un milion de vizualizări. Mai jos vorbește despre o comparație cu sistemul de educație britanic, o continuare după primul său episod pe subiect.

Închei cu Alex, al cărui canal a strâns aproape două milioane de vizualizări și peste 15,000 de abonați. În alt clip față de cel embeduit mai jos, Alex vorbește matur despre moderarea comentariilor pe canalul său într-un clip intitulat „Principii”.

Alții își dau între ei teme regizorale, vedeți aici încercarea Alduscăi. Toți adolescenții de mai sus merită apreciere numai și fiindcă își folosesc foarte creativ timpul liber. Asta în condițiile în care școala românească nu îi învață tehnici regizorale, fotografie, editare de imagine, scenariu, dramaturgie, unghiuri, iluminare, sunet sau alte tehnici media moderne. Fiecare dintre cei de mai sus ar putea duce fără emoții un „parteneriat cu o televiziune importantă”.

Așadar, copiii sunt bine. Și-așa îmi amintesc de doi liceeni din Pașcani care au fost premiați de vicepreședintele Comisiei Europene pentru o creație video proprie într-un concurs cu participanți din 27 de țări europene. O postare de-acum patru ani.

Categories
Stiri

Copii prinși în vâltoarea urii adulților

O adolescentă de 15 ani care face un gest de frondă nu e nici xenofobă, nici nebună, nici naționalistă, nici extremistă, nici patrioată. E o adolescentă normală, care încearcă să iasă în evidență. Adulții care încarcă gestul ei cu propriile prejudecăți, de un sens sau altul, răspund la epitetele enumerate.

Sabina a venit la școală, de ziua maghiarilor, cu o bentiță tricoloră – steagul românilor. A stârnit din partea unora reacții extreme. A primit amenințări – nu îmi dau seama dacă și în realitate, dar cu siguranță pe Facebook. Cel puțin unul dintre autori – surpins de imagina publicată de Jurnalul Național – este un adult radical, Zsolt Lendvay-Simon, ce depășește mult o limită acceptabilă social. La școală, reacția a fost dezastruoasă. Directoarea școlii nu a știut nicio clipă să modereze un conflict latent, ci l-a accentuat dictând pedepse puternic disproporționate – scăderea notei la purtate, excludere din piesa de teatru a școlii (?!), chiar posibilă exmatriculare. Ulterior, a revenit și a anulat aceste decizii, ce erau evident în afara regulamentului școlar și a bunului simț.

Nu este primul incident de acest gen, aflăm din presă. În ziua de 1 decembrie, când elevii români au aniversat ziua românilor, cei maghiari au făcut gesturi provocatoare. Mai recent, niște elevi de clasa a cincea au fost bătuți și umiliți de colegii lor (puși să își ceară scuze în genunchi?!) pentru că aveau steaguri vopsite pe mâini. Problemele se repetă.

Copiii nu fac altceva decât să imite pozițiile adulților. Ce aud acasă, în presă, pe stradă, repetă și ei. Cu atitudinea tipică adolescenților, adesea amplifică aceste lucruri. Își caută apartenențe de grup, vor să iasă în evidență. De fapt, de ce e nevoie să repet aceste lucruri? Sunt zeci și sute de cărți de psihologie care vorbesc despre aceste lucruri. Fundamentele sistemului de educație stau, ar trebui să stea, pe înțelegerea mecanismelor psihologice la copii și adolescenți. Adulții ar trebui să reacționeze matur.

Nu se întâmplă. Sabina a vrut să iasă în evidență și a ajuns în vâltoarea urii adulților. Primii au fost radicalii maghiari, cu amenințări, agresivitate, atacuri. Au transferat asupra ei prejudecățile și ura lor.

Poate Sabina a strigat după ajutor, poate altcineva a făcut-o pentru ea. Cert e că a ajuns în atenția radicalilor români. În loc să o ajute, au făcut exact același lucru ca maghiarii, au transformat-o în simbolul propriilor prejudecăți. „Sabina este România”, titrează astăzi grupul naționalist-ortodox din jurul site-ului roncea.ro. Poza Sabinei este mare pe prima pagină. A fost de altfel în toate ziarele, la toate televiziunile, nu a contat că este minoră, că este, poate, confuzată, că are nevoie de ajutor.

Alții vor să se arate moderați, dar practică același mecanism. A circulat mult pe Internet, promovat mai ales de cei ce se consideră „de stânga”, un articol al lui Ștefan Mako, de la casajurnalistului.ro. Acesta ne povestește senin cum a intrat în contact pe Facebook cu o adolescentă de 15 ani, ascunzându-și adevăratele intenții. A inițiat un dialog, a tras-o de limbă cum s-ar zice, fără să îi spună că e un jurnalist ce apoi va publica vorbele ei spuse într-un dialog presupus privat [notă: această parte poate fi o înțelegere greșită, a se vedea mai jos primul comentariu la articol]. A scos declarația-șoc – „urăsc ungurii” – și apoi a spus cine este. Când adolescenta, aflând adevărul, a închis canalul de comunicare, Mako i-a pus eticheta: „ură”.

„Sabina urăște ungurii” s-a răspândit rapid în lumea virtuală. Au ieșit la rampă publiciști declarat „de dreapta”, cu un discurs stupefiant. Pentru Sorin Ioniță, Sabina este „o proastă mică, dar cu tupeu”, iar pentru Cristian Ghinea, „o mică scârbă cu probleme la mansardă” (ambii pe paginilor lor de Facebook). Sabina are 15 ani și a făcut un gest extravagant. Ioniță și Ghinea sunt adulți, cu studii superioare, persoane publice, auto-declarați în prima linie de apărători ai drepturilor fundamentale, conducători de think-tank-uri. Nici nu am ce să mai comentez în fața acestui tablou.

După doar o zi, Sabina s-a mai gândit puțin. Nu-i mai urăște pe unguri, ci urăște că este urâtă de unguri. Spune asta într-un interviu luat de un alt jurnalist, Dan Tănasa, de data asta unul cu puternice accente naționaliste. Extremiștii români o transformă în simbolul patriotismului. Inteviul o aduce din nou în prim-plan, cu imagine, cu tricolor. Sabinei îi place – în fond a ajuns în centrul atenției. Dar ce a învățat din asta despre toleranță și bună conviețuire? Ce am învățat noi?

Sabina are 15 ani și e „vedetă”. Din imaginea ei crește mitocănia unor publiciști ca Ioniță și Ghinea. Pe imaginea ei își fac oarece publicitate (pseudo-)jurnaliști ca Mako sau Tănase. Cu imaginea ei își construiesc discursul extremiști ca Lendvay-Simon sau Roncea, și toți cei ce gândesc ca ei. Toți aceștia sunt adulți. Ura și prejudecăților sunt ale adulților, nu ale Sabinei.

Teoretic, educația despre toleranță ar fi trebuit să se întâmple la școală. Mai mult, școala ar fi trebuit să modereze tensiunile etnice din comunitate, nu să le emuleze. Directorul și profesorii școlii în cauză sunt evident complet depășiți. Nici autoritățile – Inspectoratul, Ministerul – nu par a avea reacție. Dar ce să ne așteptăm? Nu a trecut nicio o lună de când o altă școală, un liceu din București, a fost pusă la zid pentru că a îndrăznit să organizeze un eveniment în care învățat toleranța (despre minorități sexuale). Și atunci acuzatorii au fost tot o mulțime de adulți; nu întâmplător, printre ei s-au aflat mulți dintre cei ce acum se folosesc de Sabina. Nu uitați, Sabina are 15 ani.

Categories
Stiri

Unde sunt copiii în PIB ?

Reflectam zilele trecute la cât de greu este să crești un copil și mi-am dat seama că efortul respectiv nu este măsurat în PIB/GDP. Atunci când urmărim doar creșterea PIB pierdem din vedere câteva aspecte esențiale ale bunăstării sociale, care scapă acestei măsurări. Producția pentru consum propriu și serviciile publice de educație și sănătate (la noi) sunt cele mai bune exemple.

Atunci când femeile au început să lucreze în fabrici, GDP/PIB a crescut, pentru că a crescut cantitatea de bunuri fiscalizate. Totuși, GDP/PIB nu a măsurat scăderea de bunuri create pentru consum propriu, care se desfășura acasă.

Educația plătită cu salarii de mizerie este sub-evaluată ca și valoare. Partea proastă este că nici o scădere a calității învățământului nu se vede în PIB decât după mulți ani. Dacă copiii de astăzi nu primesc o educație corespunzătoare, când vom fi la pensie nu va avea cine să producă bunurile și serviciile pe care să le consumăm. Degeaba ai bani strânși pentru pensie dacă tinerii acelor timpuri nu vor fi în stare să creeze cele  necesare vieții pentru ei și pentru pensionari.

Sănătatea unde salariile sunt de asemenea mici dar în multe cazuri există „co-plată neoficială” este alt exemplu în care ponderea în PIB induce în eroare, iar calitatea scapă măsurării.

Timpul disponibil pentru a ieși cu prietenii sau pentru relaxare nu este nici el măsurat în PIB.

Aș îndrăzni să postulez că atunci când PIB atinge maximul potențial, bunăstarea societății este mult sub potențial. Există multe lucruri care nu se pot cumpăra sau costă prea puțin față de valoarea pe care o aduc. Cifrele sunt utile, dar să nu facem din ele obiective absolute, am putea pierde esențialul. Dincolo de bani și măsurători, întrebările la care poate răspunde fiecare doar pe baza bunului simț sunt:

  • „este bine să se întâmple așa?”
  • „dacă s-ar întâmpla asta la scară largă, ar fi mai bine sau mai rău?”
  • „este sustenabilă soluția pe termen lung?”
Categories
Stiri

Măcelărirea Legii Educației în Camera Deputaților

Încă de la promulgarea Legii Educației Naționale (LEN, nr. 1/2011) au fost grupuri de interese profund nemulțumite de prevederile care aduceau mai multă transparență și control mai ușor al publicului asupra a ceea ce se întâmplă în școli. În repetate rânduri au fost încercări -unele reușite, altele nu – de a reformula aceste prevederi. Lucrul acesta s-a întâmplat mai ales în Parlament, unde lobby-ul de acest tip are mare succes. În continuare se întâmplă la fel. Noul prilej este dat de ordonanța de urgență a Guvernului 92/2012, care, în sine, prevedea mai multe schimbări discutabile (unele prorogări de termene,  revenirea clasei a IX-a la liceu, reintroducerea funcției de educator și mai multe schimbări cu privire la asigurarea calității în învățământul universitar). Deputații au profitat de dezbaterea legii de aprobare a ordonanței pentru a adăuga și alte modificări ale legii educației naționale.

În primul rând, se schimbă componența consiliilor de administrație (CA). A fost de la început un ghimpe în coasta celor mai conservatori dintre angajații sistemului, pentru că LEN aducea ca noutate că majoritatea membrilor CA ai școlii urmau să fie din rândul comunității (reprezentanți ai părinților sau ai autorităților locale). Comisia de educație a Camerei Deputaților a răsturnat această prevedere, revenind la situația anterioară, în care majoritatea CA este dată de profesori. Mai mult, este eliminată și prevederea care spunea explicit că președintele CA este altul decât directorul. Se revine astfel la practica în care părinții sunt ținuți departe de deciziile școlii. Așa cum arătam într-un articol anterior, opinia că părinții sunt doar sursă de „fondul clasei” și sprijin logistic este larg răspândită în școlile românești. Comisia își motivează amendamentul prin arugmentul „Pentru adecvarea structurii consiliului de administraţie la specificul sistemului de învăţământ”, sau altfel spus să nu schimbăm nimic că știm noi mai bine.

Alte schimbări importante sunt la învățământul universitar. Comisia de educație a hotărât, fără a se consulta cu cineva, să propună eliminarea a celor mai importante sancțiuni pe care Minsiterul le-ar putea da unor universități ce încalcă grav răspunderea publică asumată: suspendarea finanțării publice, respectiv propunerea unui proiect de lege privind reorganizarea sau chiar desființarea instituției. Singura pârghie pentru pedepsirea unei universități care refuză să respecte legea rămâne schimbarea rectorului.

În aceeași ordine de idei, este eliminat și articolul care prevede obligativitatea verificării de către Ministerul Educației a conformității legale a Cartei Universitare, înainte de intrarea acesteia în vigoare.

Să mergem mai departe: comisia s-a gândit cu drag și la plagiatori, spre exemplu (păi se putea?). Conform LEN, Rectorul poate anula, cu aprobarea senatului universitar, un certificat sau o diploma de studii atunci când se dovedeşte că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin inculcarea prevederilor Codului de etica şi deontologie universitară. Priviți acum cum arată articolul reformulat (sublinierile mele): 

Rectorul, cu aprobarea senatului universitar, poate solicita instanţei competente anularea unui certificat sau a unei diplome de studii atunci când se dovedeşte, prin acţiuni de control intern, control al Ministerului Educaţiei Naţionale sau o constatare a organelor abilitate ale statului, că s-a obţinut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea prevederilor Codului de etică şi deontologie universitară.

Adică la tribunal, domnule, nu așa, oricum!

O schimbare subtilă este eliminarea prevederii care spune că la constituirea societăţilor comerciale, a fundaţiilor sau a asociaţiilor, instituţia de învăţământ superior de stat poate contribui exclusiv cu bani, brevete de invenţie şi alte drepturi de proprietate industrială. Acest articol împiedica „sifonarea” patrimoniului universităților publice (spre exemplu, terenuri cu miză imobiliară) prin înființarea de firme sau fundații. De ce a fost „nevoie” să fie modificat e evident. Chestiunea patrimoniului este o durere mai veche a baronilor universitari.

Și încă. LEN prevede că evaluarea școlilor doctorale (i.e. locurile alea unde plagiatorii iau diplome) se face de către ARACIS sau alte agenții independente de evaluare a calității. Comisia a înlocuit ARACIS cu CNATDCU. Diferența semnificativă este că sub primul acronim găsim o instituție independentă, în timp ce sub cel de-al doilea este una controlată de Minister. Am văzut deja astă-vară că, la nevoie, CNATDCU poate fi schimbat peste noapte, dacă iese din cuvântul ministrului.

Și la final, bomboana de pe colivă: sunt incluse toate prevederile din proiectul de ordonanță de urgență cu privire la degrevări, în beneficiul sindicaliștilordespre care vorbeam în articolul de ieri. Cu alte cuvinte, publicarea pe site-ul Ministerului a fost doar o glumă cinică, pentru că aceste lucruri sunt cuvânt cu cuvânt în forma promovată de Camera Deputaților.

Camera decizională este Senatul, deci cel puțin teoretic mai pot fi făcute schimbări. Dar dacă aruncăm o privire la componența comisiei de specialitate a Senatului, cu Andronescu președintă, rezultatul este previzibil.

Categories
Stiri

Sindicaliștii din educație își pregătesc o nouă ordonanță de urgență pentru folos propriu

Simbioza dintre Ministerul Educației Naționale și sindicaliștii din educație duce la o nouă ordonanță de urgență în domeniu. Deocamdată este doar în pregătire, publicată pentru dezbatere publică pe site-ul ministerului, dar după cum știm că merg lucrurile probabil că va fi lege înainte de finalul lunii. Noua ordonanță introduce o nouă categorie de cadru didactic, adică profesorul-sindicalist, care este plătit fără să muncească.

Legea Educației Naționale, la art. 263, alineatul (10), prevede degrevarea parțială de norma didactică de predare a profesorilor care au și atribuții (conducere, îndrumare, control). Este o prevedere normală, pentru că aceste persoane îndeplinesc acele atribuții tot ca sarcină de serviciu, iar numărul total de ore muncite să rămână constant, deci orele folosite pentru alte activități se scad din norma didactică. Formularea actuală este următoarea: 

(10) Personalul didactic de conducere, de îndrumare și de control poate fi degrevat parțial de norma didactică de predare, pe baza normelor aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului.

În proiectul de ordonanță de urgență, alineatul respectiv capătă următoarea formulare:

(10) Personalul didactic de conducere, de îndrumare şi de control poate fi degrevat, total sau parţial, de post/norma didactică, pe baza normelor aprobate prin ordin al ministrului educaţiei naționale, elaborate cu consultarea federațiilor sindicale reprezentative din învățământ. De același drepturi pot beneficia și persoanele desemnate de federațiile sindicale reprezentative din învățământ, ca urmare a participării la procesul de monitorizare şi evaluare a calităţii sistemului de învăţământ, aprobate prin ordin al ministrului educației naționale.

De asemenea, ordonanța prevede și o definire a degrevării, cu un final interesant:

Degrevarea reprezintă scutirea efectuării atribuției de predare, total/parțial, din norma didactică, respectiv din postul didactic, pentru personalul didactic de conducere, de îndrumare şi de control, ca urmare a îndeplinirii unor responsabilități specifice funcțiilor de conducere, de îndrumare şi de control, precum și pentru persoanele desemnate de federațiile sindicale reprezentative din învățământ ca urmare a participării la procesul de monitorizare şi evaluare a calităţii sistemului de învăţământ. Pe perioada degrevării se păstrează drepturile salariale. (sublinirea mea)

Sunt trei modificări introduse de acest text:

1. Degrevarea poate fi și totală, nu doar parțială. În sine, este un lucru anormal. Sigur că funcțional, la limită, se poate spune că sunt cadre didactice care își folosesc tot timpul pentru alte activități decât predarea. Dar atunci de ce se mai numesc profesori? Înseamnă că au altă meserie. Mai mult, înseamnă că în practică toate orele pe care ar trebui să le susțină acel profesor sunt acoperite de un suplinitor, cu posibile implicații directe asupra calității educației. Este un aspect ce trebuie gândit și reglementat în altă manieră.

2. Degrevarea se referă și la post în sine, nu la normă. Conform notei de fundamentare anexate proiectului de ordonanță,  de acest drept poate beneficia și personalul didactic care ocupă funcția didactică de profesor pentru învăţământ primar, educator/educatoare, învăţător/învăţătoare care sunt încadrați pe post. De fapt, ordonanța vine să corecteze un gol produs de o altă ordonanță de urgență, a cabinetului Ponta 1, care a reintrodus categoriile respective de cadre didactice. În fine, să lăsăm stupizenia ordonanței care corectează ordonanța, să notăm că e o modificare necesară, dar pentru care nu se impune procedura excepțională de legiferare.

3. Introducerea unei categorii de sindicaliști între beneficiarii prevederilor legale. Aici e de fapt miza întregului text. Vom avea niște persoane, desemnate de sindicate pentru monitorizarea și evaluarea calității, care în virtutea acestei desemnări vor fi scutiți de munca la catedră, dar vor fi plătiți în continuare din bani publici. Atenție, sindicatele sunt organizații private, participarea la activitățile lor de către membri se face prin voluntariat. Nu obligă nimeni acești profesori să fie voluntari la sindicat. În fapt, ei nici nu au cine știe ce responsabilități în domeniu. Vor fi pur și simplu niște funcționari ai sindicatelor plătiți din banii noștri, ai tuturor.

Pe scurt, sunt trei schimbări care nu sunt urgente și nu justifică folosirea unei metode excepționale de legiferare. Mai mult cel puțin una dintre ele – cea referitoare la situația profesorilor care fac exclusiv altceva decât predare – chiar necesită o dezbatere așezată, să vedem ce soluții avem în astfel de cazuri. Iar o modificare nu este altceva decât o nesimțită mită dată de guvern sindicatelor.

Ca notă de final, să remarcăm că nu s-a schimbat aproape nimic în obieceiurile de a (nu) dezbate ale ministerului educației, pe care le-am mai criticat în această pagină. Documentele sunt pur și simplu aruncate pe site, fără o adresă de contact, o persoană responsabilă și un termen până la care se primesc comentarii. În nota de fundamentare, la capitolul Informaţii privind procesul de consultare cu organizaţiile neguvernamentale, institute de cercetare şi alte organisme implicate, ministerul răspunde sincer, cinic și complet nepotrivit: nu este cazul. Așa cum spuneam anterior, educația rămâne afacerea închisă a funcționarilor și sindicaliștilor.

(sursa foto: sindtutova.blogspot.com)

Categories
Stiri

Schengen și (ne)încredere

Blocarea intrării României în spațiul Schengen e lucru sigur. Dacă ascultăm „sursele” diverse, se pare că am reușit contra-performanța de a regresa de la o singură țară ostilă (Olanda), la trei. Și nu se adaugă chiar oricine, ci tocmai Germania și Franța, adică motoarele Europei. Nu ar trebui să ne surprindă, dacă ne uităm cât de prostește se comportă în aceste zile reprezentanții noștri. Primul a ieșit la rampă ministrul de externe, care a aruncat un fel de „Schengen e acru”, spunând că dacă nu ne primesc ei, atunci nici noi nu mai vrem. Apoi, în loc să îi convoace pe ceilalți responsabili la o discuție și să stabilească de comun acord o dregere a gafei, președintele s-a apucat să reacționeze cu comunicate de presă. Imediat a ieșit la rampă și primul-ministru, cu o poziție contrară. Ultimul trezit a fost președintele Senatului, care a vorbit și el tot la televizor, cu o poziție contrară celei a președintelui, dar nici chiar ca a premierului. Și uite așa ne consolidăm statutul de țară neserioasă, în care nu poți să ai încredere.

De fapt, nu s-a schimbat nimic în ultimii doi ani. Pe hârtie totul e în regulă, ne-am îndeplinit obligațiile tehnice. Însă nu inspirăm încredere. Suntem într-o epocă a fobiei terorismului, a crizei economice mondiale și a revenirii în formă a populismului. Încrederea e o marfă rară și scumpă. Neîncrederea e ușor de exploatat politic, la noi și mai ales în celelalte țări europene. Până la urmă, tot de noi depinde. Pentru a susține acest argument, voi apela la fragmente din textele scrise de autori de la colțul străzii anterior. În ordine cronologică:

22 decembrie 2010 (Ovidiu):

România în Schengen înseamnă că dispare graniţa dintre noi şi Ungaria, că există încredere în vameşii şi poliţiştii de frontieră români că vor ţine la graniţa de est traficul de persoane şi bune. Atenţie, nu în proceduri, nu în computere, nu în camere video şi sisteme sofisticate de urmărire, ci în oameni. Aici e cheia şi europenii şi-au înţeles prea bine lecţia: chiar dacă sistemele şi procedurile românilor sunt la cel mai înalt nivel – şi nu am niciun motiv să nu cred asta, că prea am trecut cu brio toate inspecţiile – la butoane sunt tot vameşii şi poliţiştii cărora în aceşti ani de tranziţie le-a crescut averea precum Făt-Frumos. Suntem în ţara în care bunătate de sistem de vot electronic din Parlament “se strică” ori de câte ori e un vot mai sensibil, fix la fel se vor “strica” şi bunătate de sistem vamale când traficantul flutură şpaga cuvenită. România este ţara în care contrabanda se face cu ordin scris de la secretarul de stat, iar mafiotul Costică Voicu are în buzunar Justiţie, de la Curtea Supremă în jos. Eu, dacă aş fi francez, sau olandez, sau neamţ, aş fi împotriva acceptării României în Schengen (iar cu bulgarii e aceeaşi situaţie, dar mai puţine ne interesează la acest moment). […]

În 2007 a fost probabil ultima “pomană” europeană, când de dragul istoriei, tradiţiei şi principiilor decizia politică a fost mai puternică decât argumentele pragmatice. Dar 2010 este anul crizei economice, în care se vorbeşte precaut despre viitorul monedei euro, despre imigraţie, despre stabilitate economică. Acum pragmatismul are întâietate – şi poate e mai bine aşa. Din 2000 şi până în 2007 motorul modernizării României a fost presiunea integrării europene, îndeplinirea “criteriilor”. Asta l-a ţinut cât de cât în frâu pe Năstase în fruntea armatei sale de baroni, asta a limitat excesele populiste. Poate că noi obiective externe, alături de acorduri stricte cu FMI, vor putea cumva să limiteze noii baroni – portocalii, roşii, gabeni, cum vor fi ei – şi cheltuirea aiuritoare ale banilor publici. Problema de fond este aici, în ţară, este a noastră şi noi trebuie să o rezolvăm.

6 ianuarie 2011 (Raluca):

Se știa de anul trecut că e posibil să ratăm martie 2011. Și se mai știa că decizia este una politică. Așă că nu pot să nu mă întreb: europarlamentarii români, oare cu cine iau prânzul în PE? Cu cine discută în comisii? Cu cine negociază? Cu cine se împrietenesc? Cu angajații din ambasade este altă poveste, dar au și ei instrumentele lor. […]

Dincolo de aspectele tehnice, ratarea Schengen, in martie 2011 este, în primul rând, un eșec al diplomației române. Începând cu președinte, ministru de externe, ambasade, deputați europeni. Nu ajută cu nimic să anunțăm cu emfază că ne vom opune aderării Croației la UE sau că vom tergiversa procesul de suplimentare a numarului de deputați europeni. Dar ar ajuta să fim inteligenți diplomați.  Timp ar mai fi.

13 ianuarie 2011 (Moromitic):

Ministrul de externe roman Teodor Baconschi a declarat  azi ca Romania va intra in spatiul Schengen in acest an. […]

Ma intreb cine-si va revendica succesul intrarii in spatiul Schengen, care se pare ca va sosi totusi chiar in buza campaniei electorale din 2012. Noua Opozitie Unita “v-am zis noi ca totul va fi bine daca scapam de Basescu si ai lui?” sau actuala putere “v-am zis noi ca totul va fi bine?”.  Si continuarea: “Vedeti? datorita noua puteti calatori liber cu Dacia din Obor pana pe Champs-Élysées!”

Ironic, disputa nu este despre cine își revendică succesul, ci despre cine își asumă înfrângerea. Dar să revenim în ziua de azi.

2 martie 2013 (Claudiu, pe Facebook):

Despre Schengen:
1. Numai o persoană rău-voitoare poate susține că nouă nu ne trebuie Schengen, că nu aduce avantaje/beneficii.
2. Nu este corect ca România să fie supusă unor criterii suplimentare, dar până acum trebuia să învățați că viața nu e corectă.
3. Dat fiind că nici pedeliștii și nici useliștii nu vor putea demonstra că explicația lor este cea corectă, nu vom avea decât un nou scandal comunicațional care va re-întări pozițiile fiecărei tabere.
4. Spun doar că imaginea României permite Olandei, Germaniei și cui o mai fi împotrivă să spună nu mai ușor decât dacă România ar fi avut o imagine mai bună. Întotdeauna e mai ușor să pedepsești tembelul din spatele clasei care scrijelește tancuri și svastici pe bancă și care pune gumă de mestecat în părul celui din fața lui decât pe cel din prima bancă, pe cel care vine cu temele făcute și vrea să răspundă la orice întrebare.

Am revenit deci la subiectul principal: cheia rămâne la noi. Chiar dacă tema este interesantă pentru alegerile interne din Olanda, Germania sau în altă parte, muniția populiștilor lor este dată doar de greșelile noastre. Cele mai multe dintre ele sunt neforțate. Lupta politică cu orice mijloace, ca în vara lui 2012, incompetența diplomatică (amintiți-vă cum vorbește engleza ambasadorul nostru în Anglia), doi miniștri și vreo douăzeci de parlamentari cu dosare penale, lupta tembelă dintre judecători și procurori în CSM – iată tot atâtea metode să ne facem rău singuri. Iar atât timp cât președintele României, președintele Senatului, premierul și ministrul de externe nu sunt în stare să se așeze la o masă să discute și să stabilească un plan comun, ci fiecare vorbește pe cont propriu la televizor, nu vom avea vreo șansă să construim încrederea de care avem nevoie.