Din nefericire zilele astea le-am petrecut intr-unul dintre marile spitale ale Bucurestiului veghindu-l pe tata (reducerile de costuri din sistemul de sanatate se fac de fapt pe buzunarul si efortul apartinatorilor). Am asistat la scene tulburatoare (fiind intr-o sectie de Hematologie – unde se cam moare de cancer) si am ajuns sa ma intreb unde e buba societatii noastre. Am ajuns sa ma intreb daca sistemul e de vina sau pana la urma suntem noi.

In zilele din urma, tatal meu, internat fiind intr-un salon cu alti 4 pacienti (si ei cu diferite tipuri de leucemii, mai in stadii incipiente sau mai avansate) a intrat de cateva ori in stari de semi-coma. In una din aceste zile, sambata, unul dintre pacienti primeste vizita fiicei sale care vine insotita de baietelul ei, un copil de 8 ani. Cu liniste si responsabilitate atat mama cat si bunicul il aduc in salon si pe cel mic sa asiste la privelistea oferita de tatal meu, care, dupa parerea medicilor, nu mai avea mult si murea. In plus de asta am asistat impreuna cu mama, la o discutie de-a dreptul ametitoare despre cat costa ca sa mori in spital – de fapt cat costa ca sa fie eliberat corpul familiei. Discutia se purta cu copilul de fata care nu era nici surd si nici retardat mintal ca sa motivezi ca nu intelege (nici in cazul asta nu as recomanda asa ceva). Cel mai interesat de cost se arata bunicul care era deja speriat de ce patise fostul lui coleg de pat cu o noapte inainte (murise, dar ajungem si acolo), bunic care era plin de ganglioni umflati si care la momentul acela facea radio-terapie in speranta unei imbunatatiri a starii sale.

Mama a incercat sa intervina si sa curme discutia despre moarte/costuri avand in vedere ca toti din salon (martori tacuti ai discutiei) erau cu securea deasupra capului periculos de aproape. Am reusit sa schimbam subiectul si bunicul s-a avantat bucuros intr-un borcan de miere proaspat adus de fiica. Spre surprinderea mea batranul nu a prea schitat nici un interes catre nepotel, pe care, dupa cum avanseaza boala sa, nu va mai avea timp mult sa il vada si sa se bucure de el. Copilul parea un decor nepotrivit pentru ambianta sumbra de spital/salon in care se moare (murise cineva cu doar cateva ore inainte). E adevarat ca trebuie ca de mici sa educam copiii cu acest inevitabil al vietii noastre – moartea, dar nu cred ca este metoda cea mai potrivita.

Ceea ce insa m-a socat profund, si din fericire nu am fost un martor direct la scena (mama statea noaptea de veghe), a fost moartea colegului de salon al tatei. Omul parea bine intremat, mergea singur, discuta, doar ca avea un sughit chinuitor care nu se oprea. Dar dintr-o data starea lui a inceput sa se agraveze asa ca am inceput si eu sa fug mai des catre camera asistentelor (nu merge nici un buton de alarma) si a medicului de garda ca sa le semnalez ca omul se simtea rau. Nu pot spune ca nu au venit in fuga la el cand au realizat ca e grav, doar ca eforturile lor veneau tarziu, prea tarziu. Mama insa mi-a povestit ce s-a intamplat peste noapte. Sughitul omului s-a intensificat si a ajuns sa il epuizeze, abia respira in ciuda mastii cu oxigen (dat aproape de maxim dupa cum am vazut si eu la tata). I-a fost chemata familia pentru ca si-au dat seama ca moare, dar l-au lasat in salon, nu au adus nici un paravan asa ca toti au asistat cum omul si-a dat sufletul in chinuri, sufocat de propriul sughit (care se datora unor cauze clinice recent descoperite, dar prea grave pentru a mai fi tratate). Ceilalti pacienti din salon (noroc ca tata era intr-o semi-coma) au asistat neputinciosi la acest “stimulent de moral” de genul “cam asa s-ar putea sa va duceti si voi”.

Asa ca mi-am pus intrebarea – oare sistemul este lipsit de orice respect pentru demnitatea umana sau noi, cei care alcatuim sistemul nu avem acest respect. Oare unde e problema? Eu sper ca daca aflu raspunsul sa aflu astfel si rezolvarea. Si asta pentru ca mai cred orbeste in bunatatea fiintei umane.