Mai surprinde pe cineva că cetăţenii mai egali sunt tot cei cu epoleţi, magistraţi, militari, securişti, poliţişti? Este codificarea legislativă a simbiozei între oamenii ordinii şi politicieni.

Construcţia unui sistem unitar de salarizare în sistemul public s-a împiedicat în primul rând de abuzul “sporurilor”. Într-o perspectivă mai largă, “sporurile” nu sunt doar un stimulent salarial, ci orice fel de privilegiu acordat unei categorii bine definite de angajaţi consideraţi “mai speciali” decât alţii. Nu e de mirare că “sporurile” sunt în primul rând apanajul acelor bugetari ce au de-a face cu menţinerea ordinii, dar nu în sensul de lege şi ordine, ci în cel de menţinere a autorităţii conducătorilor: magistratură, poliţie, armată, servicii de informaţie.

Avem un deficit de democraţie ce vine din trecut: lipsiţi de legitimitate şi sprijin popular, comuniştii depindeau de instrumentele de represiune – Miliţie, Securitate, Armată, Justiţie – pentru a-şi menţine puterea. Ofereau în schimb diverse beneficii imediate lucrătorilor din aceste servicii. Odată compromisul acceptat, frica şi interesul anihilau elementele dizidente şi la rândul lor miliţienii, securiştii, militarii şi magistraţii îşi luau beneficiile dând la schimb sprijin pentru politicieni, nomenclatura comunistă. Îi apărau astfel de posibila supărare a poporului, iar regimul s-a menţinut până când supărarea a fost prea mare pentru a mai putea fi stăvilită (sau poate unii dintre apărători au cedat, cine ştie care e adevărul?).

După schimbarea de regim, teoretic a dispărut motivul principal al acestei coabitări parazitare între politicieni şi „oamenii ordinii”. Acum puterea este dobândită legitim prin alegeri libere şi nu mai există riscul unei revolte populare. Suntem însă departe de a avea şi cultura, nu doar instituţiile democraţiei. Cu puţine excepţii, politicienii care au ajuns la putere în ultimii douăzeci de ani au fost crescuţi în rezerva de cadre a nomenclaturii şi sunt mai puţini cei ce au reuşit să se reeduce în spiritul democraţiei decât cei ce au preferat siguranţa vechilor obiceiuri. Încercările de a folosi masele de manevră precum minerii ca armă politică au contribuit la menţinerea unei temeri privind schimbarea violentă a puterii. În fine, incompetenţa cronică a legiuitorilor a condus adesea la situaţii în care politicul a avut nevoie de sprijinul aceloraşi grupuri sociale.

Toate aceste motive, la care se adaugă cât se poate de umanele slăbiciuni ale fiecărui individ în parte (cine spune nu unui salariu mai mare, chiar dacă modul în care îl primeşte este la limita moralităţii?) au condus la perpetuarea simbiozei dintre politicieni şi magistraţi, militari, securişti (sau cum s-or numi acum), poliţişti. Primii au oferit „sporuri” din bani publici, ceilalţi au primit şi, de la caz la caz, au închis ochii sau gura. În spatele acestui aranjament tăcut au crescut şi monştrii democraţiei, pentru că politicienii nu mai au monopolul resurselor economice. Banii privaţi au intrat în joc şi l-au complicat în mare măsură.

A fost nevoie de o altfel de criză, una economică, să zgâlţâie din temelii sistemul. Nevoia de bani, presiunea FMI şi în mai mică măsură voinţa politică au condus Guvernul în situaţia de a încerca să facă ordine în sporuri.

Cele mai simple „sporuri” sunt chiar cele ce dau sensul propriu al cuvântului, sporurile salariale. Simplificând, o slujbă este în general plătită cu o sumă agreată prin contract. În sistemul public, pe lângă suma din contract se adaugă sporurile. Acestea sunt rezultatul unei negocieri separate şi de cele mai multe ori sunt provizorii, adică cine le-a dat le poate şi lua la un moment dat. Desigur, dacă cei ce le-au dat, politicienii, sunt mulţumiţi şi liniştiţi, cei ce le primesc nu trebuie să-şi facă griji că vor fi luate. Tot ce trebuie ei să facă e să vegheze pentru păstrarea mulţumirii şi liniştii.

Dar sporurile îmbracă şi forme mai complexe. Sunt legi speciale care reglementează contribuţiile şi beneficiile la asigurările publice, de sănătate şi sociale. Esenţa lor spune că unii cetăţeni, mai egali decât alţii, contribuie mai puţin şi primesc mai mult decât toţi ceilalţi cetăţeni. Mai surprinde pe cineva că cetăţenii mai egali sunt tot cei cu epoleţi, magistraţi, militari, securişti, poliţişti? Este codificarea legislativă a simbiozei între oamenii ordinii şi politicieni.

Mai departe, tot un fel de „spor” este şi spirala tăcerii care generează furtul şi corupţia. Este locul în care banii privaţi, deja mai mulţi decât cei publici, au intervenit în sistem. Iată un exemplu simplu: cu tot cu sporurile clasice salariul unui poliţist de la circulaţie este derizoriu, iar munca nu e deloc uşoară; dar chiar şi în vremea expansiunii economice locurile erau căutate, mai ales în oraşele mari. Asta pentru că orice poliţist de la circulaţie ştie că pe lângă salariu, dacă nu curge, pică. Iar valoarea picăturilor creşte exponenţial pe măsură ce creşte miza negocierii către furturi de tot felul, contracte din bani publici, corupţie mică şi mare, crimă organizată… când vorbim de găsirea (sau nu) a dovezilor, când contează administrarea corectă a probelor şi scăpările de procedură decid, când decizia într-un caz are o doză de subiectivitate dată şi de scrierea proastă a legilor, când ridicăm excepţii de neconstituţionalitate şi a ajungem cu recursul la cel mai înalt nivel. Cu cât spirala urcă mai mult, cu atât legăturile devin mai complexe şi mai greu de tăiat.

Am ajuns astăzi să vorbim de „caste” şi să ne întrebăm de ce nu funcţionează nici parlamentul (politica), nici justiţia, fără să ne oprim suficient de des să ne uităm mai atent la legăturile între ele. A fost nevoie de o altfel de criză, una economică, să zgâlţâie din temelii sistemul. Nevoia de bani, presiunea FMI şi în mai mică măsură voinţa politică au condus Guvernul în situaţia de a încerca să facă ordine în sporuri. Să notăm că din nou criza ce ar putea schimba lucrurile şi presiunea schimbării vin din afara ţării. Am adăugat şi voinţa politică pentru că cel puţin la nivel declarativ Guvernul a adus de la începutul anului în discuţie problema „sporurilor” date prin legi speciale.

Este totuşi un pas înainte către o reglementare transparentă. Nu am aşteptări mari de la competenţa şi voinţa Guvernului, aşa încât sunt prefer un mic progres real în locul unei mari speranţe utopice.

Discuţia este serioasă şi consecinţele deciziei de acum vor cântări greu în evoluţia societăţii româneşti. Pentru moment avem în discuţie nivelul cel mai de jos al simbiozei, partea cea mai vizibilă, salariul şi beneficiile adiacente. Întrebarea este dacă presiunea FMI şi voinţa politică vor conduce către clarificarea relaţiei sau nu. Clarificarea înseamnă în acest context definirea salariului tuturor categoriilor de bugetari şi mai ales a celor „speciali” prin nişte criterii transparente şi independente de decizia subiectivă. Plata pentru fiecare slujbă trebuie să fie stabilită de la început atât în ceea ce priveşte valoarea iniţială cât şi creşterile (mici, dar sigure, ca la orice slujbă „la stat”) periodice. Predictibilitatea carierei, inclusiv din perspectiva veniturilor, este un câştig suplimentar.

Reacţia celor vizaţi este dură şi poate părea disproporţionată dacă ne gândim că de fapt, teoretic, toată lumea ar trebui să fie bucuroasă. Magistraţii ar trebui să fie primii mulţumiţi că în sfârşit au ocazia de a se desprinde de arbitrariul politic printr-o lege care le asigură transparenţă şi predictibilitate. Dar… ce facem cu celelalte „sporuri”? Aceasta e întrebarea din substrat. Nu cumva dacă politicienii vor umbla la primul nivel se deschide un precedent periculos al desfacerii simbiozei. E posibil ca alţi politicieni să vrea să schimbe mai mult. E încă şi mai probabil ca vocile dizidente din sistem să simtă momentul şi să ceară libertate, transparenţă, verticalitate. Pentru establishment-ul juridic apare riscul pierderii poziţiilor pe care s-au cocoţat. Nu e de mirare că cei mai vocali adversari ai noii reglementări sunt cei ce au ajuns la un nivel ce le permite accesul la mai multe „sporuri”. Firesc, nu vor să piardă avantajele câştigate şi profitând de posibilitatea de a vorbi în numele tuturor îşi apără privilegiile.

Magistraţii sunt cei mai vocali, dar negocierile sunt dificile şi cu poliţiştii. Mă dezorientează tăcerea militarilor, ori au obţinut deja ce doresc, ori acţionează (ca de obicei) pe căi mai ascunse. Căile ascunse sunt specifice şi securiştilor, nu mă îndoiesc că ei vor primi ce vor. Nu mă miră să văd în tabăra celor ce se împotrivesc schimbării destui politicieni, mai ales din cei cu vechime în sistem. Spirala tăcerii de care vorbeam mai sus creează destul avantaje materiale directe şi pentru ei, nu au interesul să o curme.

Nu vreau să vorbesc aici prea mult de conţinutul legii propuse de Guvern. Încă nu am văzut forma finală. Proiectul trimis către Parlament are destule lacune în sensul păstrării unor privilegii sub formă de „sporuri”. Este totuşi un pas înainte către o reglementare transparentă. Nu am aşteptări mari de la competenţa şi voinţa Guvernului, aşa încât sunt prefer un mic progres real în locul unei mari speranţe utopice. Mă tem însă că nici presiunile puternice din exterior, nici voinţa puţină din interior nu sunt suficiente pentru a înclina balanţa, adică pentru a tăia măcar parţial legătura între ordine şi sporuri.